Dialoguri Deschise cu lector univ. Marieta Gavra – Universitatea din Szeged

0
206

„Tradiţiile româneşti care erau înfloritoare, aş putea spune salvatoare, se reflectă inclusiv în tematica pe care o preferă studenţii pentru lucrările lor de licenţă“

gavra genericMarieta Gavra eşti lector la Catedra de Limba şi Literatura Română a Facultăţii Pedagogice „Juhasz Gyula„ din cadrul Universităţii din Szeged – Ungaria. Cum ai ajuns profesor de „română“ la o facultate din Ungaria? Unde te-ai născut şi copilărit, în Ungaria sau în România? Povesteşte cu subiect şi predicat. Poţi folosi şi epitete şi comparaţii…

 -Cum am ajuns la o facultate din Ungaria îţi voi spune spre finalul interviului. Pentru că viaţa mea a fost mai întortocheată, am trecut de la un domeniu la altul, n-am urmat o linie dreaptă, previzibilă, îţi propun să o luăm organic sau cronologic, cum vrei să spui, ca să nu riscăm să ne rătăcim printre evenimente.

Istoria acestor locuri e mai complicată, influenţând şi istoriile personale. Ca o premoniţie a destinului care m-a purtat la Szeged (Seghedin, cum spun românii), m-am născut la graniţa dintre cele două ţări, într-un sat multietnic, Turnu, astăzi punct de trecere a frontierei care, cred eu, leagă, nu desparte România de Ungaria. Însă bunicul meu matern se născuse în satul vecin, Bătania, adică în Ungaria, din tată sârb (Radosav) şi mamă româncă, stabiliţi, după Trianon, în România Mare. După cum vezi, pe aici istoria e mai complicată, oamenii mai amestecaţi. Însă bunica, o femeie foarte frumoasă, era curticeancă, dintr-o familie modestă. Bunicii paterni, Sălăjenii, erau torneni (tot din Turnu), evident, cu multe neamuri în ţara vecină. Interesant este că locuind foarte aproape unii de alţii, la câte o margine a terenului de fotbal din sat (cu gazon foarte bun şi în prezent, de altfel), tata, Dimitrie (Mitrea) şi mama, Aurelia, au fost prieteni de joacă în copilărie şi colegi la şcoală. Împreună de mici, parcă au dorit să fure vieţii o perioadă mai consistentă de convieţuire, întreruptă brutal de un anevrism al tatălui, care i-a fost fatal. Aveam doar cinci ani când a murit si de atunci copilăria mea n-a mai fost aceeaşi. O maturizare bruscă, în raport cu vârsta pe care o aveam, aşa cum numai marile şocuri o provoacă, m-a determinat, atunci, să mă interiorizez, să par şi să mă simt, mai mare decât ceilalţi care aveau anii mei. Am scăpat de atitudinea rezervată abia spre sfârşitul adolescenţei.

N-am precizat că între timp ne mutasem în Arad, într-o căsuţă din zona UTA, de unde, timp de 8 ani, am frecventat Şcoala Generală nr. 11 de pe Str. Poetului, cu profesorul Foltuţiu ca director. Chipul cel mai luminos care mi-a rămas în memorie din acea şcoală este al profesoarei de biologie Maria Sărac, deşi ascultam fascinată şi lecţiile de istorie ale profesorului Verşigan. Pe atunci, nimic nu anunţa viitoarea mea profesie. Sau poate pofta mea de lectură să fi fost un semnal. Încă din clasa a treia, luam tramvaiul, singură, de la UTA până la „Sfat”, ca să merg la cercul „Prietenii cărţii” de la Palatul Pionierilor. Nu citeam, devoram, cărţile. Îmi amintesc ce indignată am fost când, în clasa a patra, după ce aflasem de la istorie de Dimitrie Cantemir şi am vrut să citesc „Descrierea Moldovei”, bibliotecara de la şcoală mi-a spus că nu e pentru vârsta mea. Desigur, ea avusese dreptate. Să nu crezi că am început cu lecturile recomandate, cu capodoperele, cum era firesc, nu! Citeam ce îmi cădea în mână. Profitam de faptul că , fiind doar cu mama, care lucra în două schimburi la Fabrica de Confecţii, mult timp eram nesupravegheată şi citeam tot ce prindeam, nu doar ficţiune. Căutam cărţi, pe atunci mai rare, ale unor autori care studiaseră comportamentul adolescenţilor şi relaţiile interumane în general, sau doream să învăţ „regulile” de politeţe cerute de o societate civilizată, abia mai târziu înţelegând că ele decurgeau dintr-o necesitate a bunei convieţuiri. Luam în serios toate sfaturile scrise, îmi doream să capăt siguranţă, încredere în propria-mi persoană, îmi căutam identitatea şi modul adecvat de a mă raporta la ceilalţi.

Deşi eram mereu premiantă în şcoala generală, faptul nu m-a ajutat să-mi formez o imagine clară despre o eventuală profesie viitoare. Mama m-a avertizat că, pe termen lung, după liceu, s-ar putea să nu mă poată susţine financiar într-o facultate, aşa că am căzut de acord să mă înscriu la unul dintre liceele industriale din oraş, la modă în acele vremuri, care ofereau o oarecare calificare. Sfătuindu-ne şi cu Valentina Iegariu, profesoară pe atunci la Liceul Industrial de Prelucrarea Lemnului, am optat pentru această şcoală, mai ales că aveau şi secţie de sculptură, care putea fi o variantă destul de atractivă pentru o fată.

 

038-Eşti, ai fost pasionată de sport. În prima tinereţe, în Finlanda ai devenit vicecampioană europeană la tir cu pistolul. Cum s-a împăcat cartea cu sportul? Ambele făcute cu multă seriozitate, se văd rezultatele. Ţinteşte o privire de ansamblu asupra carierei tale din sport.

-Începuturile nu sunt întotdeauna atât de spectaculoase si de serioase cum te aştepţi tu. Ce putea ştii o fată de 14 ani despre tirul cu pistolul? Când m-am înscris la secţia de tir a Clubului UTA, principala motivaţie, nerostită, era că îmi plăcea un băiat de acolo, cu 2 ani mai mare decât mine, care mi-a spus că antrenorul Ioan Popoviciu doreşte să facă o echipă de fete.

Evoluţia ulterioară cumula o complexitate de factori sportivi şi extrasportivi. S-a dovedit că aveam ceva înclinaţii pentru acest sport şi împreună cu o muncă sistematică am reuşit, chiar de la primul campionat al României la care am participat ca junioară, să obţin medalia de bronz la individual şi titlul de campioană naţională pe echipe. Trebuie să menţionez că Aradul a avut întotdeauna sportivi foarte buni la tir, destui mai buni decât mine.

După vreo patru ani am devenit recordmenă a României la pistol sport (proba fetelor) în două rânduri (a doua oară doborându-mi propriul record, evident),iar cu echipa de senioare, care e alcătuită din trei sportive, în componenţa Silvia Kaposztai, Maria Popoviciu şi cu mine, (încă mă numeam Sălăjan), am obţinut, 6 titluri de campioane naţionale, în ciuda echipelor de la Dinamo şi Steaua, mult mai bine dotate material. Am fost selecţionată în lotul reprezentativ al ţării, cele mai bune rezultate internaţionale obţinute cu echipa României fiind două situări pe podium la Campionatele Europene: o medalie de bronz , obţinută la Skopje, pe atunci în Iugoslavia, în 1976, şi o medalie de argint, în 1978, la Hameenlinna, în Finlanda.

Aş dori să menţionez că un efect secundar benefic al oricărui sport, în general, este creşterea încrederii în sine a sportivului, aspect important mai ales la vârsta pubertăţii şi adolescenţei. În plus, pe mine tirul m-a vindecat de multe complexe, unul dintre ele provenind din faptul că purtam ochelari de vedere (încă de la patru ani) şi de multe ori copiii din jurul meu nu mă cruţau, mă ironizau, nu mă scuteau de aprecieri răutăcioase. După ce rezultatele mele au început să fie cunoscute, să apară fotografia mea prin ziare sau pe panourile cu „sportivi cu care ne mândrim” prin oraş, m-am bucurat de recunoaştere, de apreciere şi parcă nimeni nu mai vedea că sunt „ochelaristă” (adevărul e că aveam o deficienţă de vedere doar la ochiul stâng, cu dreptul putând să ochesc ţinta nestingerită).

Ca să fiu sinceră până la capăt, când aminteam că au existat şi factori motivaţionali extrasportivi trebuie să recunosc că în practicarea tirului de performanţă, una din atracţiile importante pentru mine au constituit-o deplasările pe care le făceam la concursuri, mai întâi în ţară, apoi şi în străinătate. Să nu uităm că pe vremea lui Ceauşescu nu era atât de simplu să călătoreşti,iar tirul îmi oferea această şansă, de care am ştiut să mă bucur. În ţară, majoritatea concursurilor şi cantonamentelor lotului naţional erau la Bucureşti şi deşi nu era foarte simplu, reuşeam să văd spectacole ale teatrelor din capitală (cu renumitele „şopârle” ale marilor noştri actori), să mai prind câte un film „mare” la cinematecă sau câte un meci de tenis cu Ilie Năstase şi IonŢiriac.

Despre străinătate ce să mai vorbesc! Totul era uluitor în ochii unei tinere din România acelor ani. Îmi plăcea să fac tir, dar uneori ajungeam la saturaţie şi atunci, aceste exerciţii „de văzut lumea” compensau toate sacrificiile pe care le presupunea practicarea unui sport de performanţă cu multe ore de antrenament şi vacanţe petrecute în cantonament.

 

Împăciuirea şi Conf. internaţ.- Convieţuirea - 12 iulie 2014 052– Cât de mult înseamnă pentru Marieta Gavra limba română? Lingvistic şi literar.

-La început a fost cititul, cât mai mult, făcut însă la modul impresionist, fără criterii estetice clare. Nici liceul industrial, nici sportul nu constituiau un mediu adecvat pentru selectarea valorică a lecturilor mele.

Printr-o întâmplare fericită am ajuns să frecventez Cineclubul „Atelier 16”, coordonat de profesorul Gheorghe Sabău, club care exprima ceea ce azi numim rezistenţa prin cultură, făcută pe toate căile. Era o oază de emulaţie culturală autentică, cu amosferă nonconformistă, uneori chiar protestatară în afirmarea crezurilor civice şi artistice. Se creau filme pe peliculă de 16 mm, se comentau idei şi cărţi, la un nivel surprinzător de înalt. Cred că cei mai dotaţi, mai cultivaţi tineri din Aradul acelor ani, cu veleităţi de pictori, de scriitori, sau de critici, au trecut pe la cineclub. De altfel unii au emigrat încă de pe atunci în ţări democratice, iar dintre cei rămaşi în România mulţi au devenit scriitori,artişti plastici, universitari etc. A fost şansa mea să-i întâlnesc, să învăţ să-mi selectez lecturile, să reflectez asupra valorilor culturii într-un mod mai profund, să mă raportez altfel la existenţă, la formarea mea intelectuală.

A fost primul pas spre o orientare profesională corectă. Prin urmare, după absolvirea unui liceu industrial şi câţiva ani dedicaţi sportului, am decis să nu mai bâjbâi, ci să-mi aleg o facultate care să-mi placă, să mă împlinească, chiar dacă pentru asta era nevoie să-mi schimb total orientarea. Sigur că n-a fost atât de simplu, pe atunci nu se intra uşor în învăţământul superior. În liceu mă pregătisem să dau la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, ca să pot continua performanţa în tir, dar, la o concurenţă de 13 candidaţi pe un loc, am căzut de la probele eliminatorii. Nu mă pregătisem pentru domeniul filologic, nu stăpâneam foarte bine nici o limbă străină. După un prim eşec, am reuşit în 1979, să intru la Limba şi Literatura Română din Universitatea Bucureşti, la secţia română-latină, deşi a trebuit din nou să înfrunt o concurenţă serioasă, de zece candidaţi pe un loc. E o poveste prea lungă ca să relatez aici cum am ajuns, după admitere, să mă transfer de la latină, la o secţie nou înfiinţată, cea de limbă şi literatură maghiară. Pe scurt specializarea cu care am absolvit facultatea este română – maghiară.

TIR - medalii si articole ziar - mai 2014 110Tot la începutul facultăţii a trebuit să fac una dintre acele alegeri de viaţă dificile: să optez pentru continuarea sportului de performanţă „în care se mănâncă o pâine albă”, cum îmi spunea antrenorul lotului naţional, sau să mizez pe pregătirea academică, făcută la cursurile de zi, la filologie. De la Clubul sportiv Steaua au insistat mult să studiez la „fără frecvenţă” şi să continui tirul transferându-mă în echipa lor. Cum nu exista încă metrou în Bucureşti, iar poligonul de tir era la marginea oraşului, evident nu era timp fizic pentru ambele îndeletniciri, facultate şi performanţă sportivă, aşa că am optat pentru „carte” iar cariera mea în tir s-a oprit aici, tocmai după ce îmi dăduseră distincţia de „maestră a sportului”

N-am regretat! Poate şi pentru că la facultate îmi plăcea, aveam mulţi profesori de elită, care ne permiteau să ne dezvoltăm personalitatea, gândirea, ne încurajau în exprimarea liberă a propriilor păreri, în argumentarea ideilor. Am fost fascinată, de exemplu, de felul în care profesoara Zoe Dumitrescu-Buşulenga, cu care am făcut literatură comparată, ne plimba prin cultura universală, spre înţelegerea rosturilor lumii şi zidirea noastră intelectuală şi spirituală.

Acolo am scăpat şi de ultimele complexe. Pe lângă cursurile obligatorii erau tot felul de oferte culturale. Cele trei cenacluri: de poezie, coordonat de Nicolae Manolescu („Cenaclul de luni”), de proză, al lui Ov. S. Crohmălniceanu şi cel de critică literară, susţinut de Eugen Simion. Existau diverse întâlniri ale studenţilor cu scriitorii, cu Octavian Paler cel mai frecvent, dar şi cu alţi oameni de cultură, o dată venind în universitate chiar Constantin Noica. Poetul Ioan Alexandru ţinea un curs de ebraică sus, în mansarda universităţii, ca să nu se împiedice de el securiştii, în care vorbea mai mult despre creştinism decât despre limba Vechiului Testament (asta ne şi interesa, mai ales că în perioada comunistă nu se prea putea dezbate această temă).

A fost şi este interesant să dezghioc mecanismele gramaticii, îmi place mai ales istoria limbii române dar, parcă tot ce ţine de domeniul lingvistic, se înscrie în sfera „mijloacelor”, pe când „finalitatea”, scopul suprem se constituie într-o formă superioară a comunicării, cea mai bogată, diversificată, nuanţată: literatura.

 

1452323_10200127499669289_648454955_n– La Szeged şi în împrejurimile lui sunt foarte mulţi unguri de naţionalitate română. Ce fel de românească întrebuinţează ei şi cât de mult se vorbeşte această limbă în comunitate?

-Comunităţii istorice a românilor din Ungaria nu i-a fost uşor să-şi păstreze identitatea. A reuşit, în timp, prin păstrarea limbii, a credinţei şi a tradiţiilor, mai ales în grupurile compacte, cea mai „românească” localitate fiind considerată comuna Micherechi.

Numai că evoluţia societăţii moderne, indiferent de ţară, aduce o rupere de tradiţii şi o orientare spre uniformizare şi laicizare. Nici românii din Ungaria n-au scăpat de acest spectru. În plus, în perioada comunistă, a existat o ruptură evidentă între statul român şi cel maghiar, aşa că relaţiile dintre românii din cele două ţări au fost minimale. Ce putea face, în aceste condiţii, minoritatea românească din Ungaria? În parte integrată natural în societatea maghiară majoritară, în parte supusă, direct sau indirect, presiunilor asimilării, fără contacte cu ţara-mamă, nu era uşor să lupte în permanenţă pentru menţinerea identităţii etnice, nu le era uşor să fie mândri că sunt români, mai ales că din ţara-mamă veneau mai mult veşti proaste. Unii s-au resemnat, s-au adaptat situaţiei concrete existente, consolându-se măcar cu gândul că, din punctul de vedere al nivelului de trai, în Ungaria se trăia mai bine decât în România.

Noroc cu schimbarea de regim din 1989, şi cu deschiderea care a urmat, că altfel asimilarea avansa ireversibil. Aşa, mai sunt speranţe de salvare. Apreciez sincer comunitatea românească pentru că, în ciuda contextului istoric defavorabil, încă e utilizată limba română în Ungaria. Nu mulţi folosesc aspectul literar, normat al limbii, dar trebuie spus că întotdeauna a fost aşa, limba literară fiind apanajul păturii intelectuale.

Copiii învaţă o limbă maternă care ţine de graiul local, o variantă a subdialectului crişan (într-o zonă mai largă dimprejurul localităţii Micherechi), iar mai spre sud (în sfera comunei Bătania) şi cu influenţe ale graiului bănăţean, toate variantele fiind contaminate cu elemente din lexicul maghiar, aşa cum se întâmplă în orice limbă cu statut minoritar.

Ei, aici intervine rolul instituţiilor de cultură (inclusiv mass-media) şi de învăţământ.

În primul rând şcoala are menirea să perpetueze învăţarea limbii române, şi să o facă într-un mod cât mai corect posibil. Trebuie să recunoaştem că şi graiul local are o anumită poezie, un farmec specific, care exprimă plastic bogăţia trăirilor vorbitorilor săi, evidentă în tradiţiile conservate destul de bine până în ziua de azi, dar e necesară şi cunoaşterea variantei standard, literare a limbii, pentru a avea acces la marile valori ale culturii româneşti, dar, în prezent, şi din raţiuni practice de comunicare şi aici… mai trebuie lucrat. Oricum, din 1990 încoace se înregistrează o tendinţă de creştere treptată a utilizării limbii normate, şi datorită creşterii numărului contactelor dintre românii din Ungaria şi cei din ţara-mamă, atât la nivel individual, cât, mai ales, la nivel instituţional. Aici încadrăm Lectoratul din cadrul Catedrei de limba română de la Universitatea din Szeged unde, iată,lucrez şi eu de şapte ani.

 

P1010369– Cine sunt studenţii care vin la cursurile tale? De ce simt ei nevoia să studieze limba şi literatura română?

-Mai întâi aş vrea să precizez că funcţionează trei catedre pentru minorităţi (română, slovacă şi germană) în cadrul Institutului Pedagogic „Juhasz Gyula” de la Universitatea din Szeged. Deja denumirea îţi spune că principala menire a catedrei noastre, care în acest an a împlinit respectabila vârstă de 65 de ani, este să pregătească pedagogi, adică viitori profesori pentru şcolile din Ungaria în care se predă şi limba română. Cum nu toţi absolvenţii de filologie din România devin profesori de română, nici în ţara vecină lucrurile nu funcţionează la modul absolut. Avem foşti studenţi care au devenit translatori sau operatori telefonici sau îşi desfăşoară activitatea în diverse firme, unele mixte, româno-maghiare, sau firme care au producţie/desfacere în ţara vecină şi au nevoie de vorbitori de limbă română.

Sigur, în oricare dintre variante, e necesară o bună stăpânire a limbii standard, îngrijite, care presupune un nivel optim al gradului de instruire şcolară şi culturală, fapt care nu e atât de simplu de realizat în contextual educaţional concret. În şcolile generale pentru etnici români, situate mai ales în estul Ungariei şi în Liceul „Nicolae Bălcescu” din Gyula, unicul liceu în care se studiază şi în limba română, cea mai mare parte din curriculum se desfăşoară în limba maghiară, astfel încât, încetul cu încetul, elevilor le este mai uşor să se exprime în limba oficială a statului maghiar.

Aşadar, unii studenţi provin din acest liceu, mai mult sau mai puţin românesc, şi, pentru a se putea înscrie la Universitatea din Seghedin, sunt obligaţi să dea examen de bacalaureat inclusiv la limba şi literatura română. Situaţia ideală ar fi ca, după facultate, să se întoarcă în şcolile româneşti din Ungaria, ca profesori de română, şi să contribuie astfel la menţinerea identităţii românşti în şcoală şi comunitate. Nu se întâmplă întotdeauna aşa, mai ales pentru că în ultima vreme tinerii sunt mai puţin tentaţi de o carieră didactică, deşi în Ungaria profesorii sunt mai bine plătiţi decât în România.       O altă categorie de studenţi e alcătuită din români sau etnici maghiari din Ardeal (cunoscători ai limbii române) stabiliţi recent în Ungaria. Şi, în sfârşit, o altă categorie, fie români, fie maghiari din România, din localităţile apropiate de graniţă (Pecica, Salonta), cărora li se pare atractivă perspectiva unor studii într-o limbă pe care o cunosc (româna), nu prea departe de casă, în cadrul unei instituţii prestigioase, ca cea din Szeged, aflată în Top 500 al celor mai bune universităţi din lume.

 

P1130141– În ce fel te implici, Marieta Gavra, în activitatea de păstrare nu doar a limbii române în acea parte de Ungarie, ci şi în conservarea tradiţiilor româneşti. Potrivit preceptelor europene privind interculturalitatea…

-Apreciez că legăturile mele cu comunitatea românească sunt bune şi destul de strânse. Mulţi ne întâlnim măcar în preajma zilei de 1 Decembrie, Ziua Naţională a României, la Budapesta, Szeged sau Gyula, dar participăm împreună la o sumedenie de activităţi, preponderent cu caracter cultural, în care pot spune că am un rol activ. M-a interesat întotdeauna viaţa şi istoria comunităţii (şi nu doar pentru că bunicul meu s-a născut în Bătania!)…

Mergând puţin în trecut, se ştie că perioada grea pentru români a început după trasarea frontierei în urma Tratatului de la Trianon, când o parte a comunităţii a rămas în Ungaria, separată brusc de blocul etnic majoritar. Nevoiţi să se adapteze la convieţuirea cu o populaţie maghiară foarte ostilă în acea perioadă, au mai trăit o dramă: depopularea satelor de pătura intelectuală, pentru că, după unirea Transilvaniei cu România învăţătorii, preoţii, liderii comunităţii au plecat în ţara-mamă de teama represalilor, fiindcă la Alba Iulia votaseră unirea cu România.

În aceste condiţii, rămaşi fără şcoală, fără biserică, românii din Ungaria au supravieţuit identitar doar prin graiul local, tradiţii şi obiceiuri, instituţiile refăcându-se destul de târziu, cu mare dificultate, în penurie de specialişti.

Tradiţiile însă erau înfloritoare, aş putea spune salvatoare şi această realitate se reflectă inclusiv în tematica pe care o preferă studenţii pentru lucrările lor de licenţă. De altfel am făcut un studiu, Lucrări de diplomă despre tradiţiile românilor din Ungaria în arhiva Catedrei de limba şi literatura română a Facultăţii de Pedagogie „Juhasz Gyula” a Universităţii din Seghedin, pe care l-am publicat într-o revistă de specialitate. M-a interesat din perspectivă cultural-istorică viaţa românilor din micile comunităţi rurale, pentru că acolo se simte mai bine identitatea etnică. Din perioada reînchegării satelor după eliberarea de sub ocupaţia otomană, trecând prin epoca imperiului dualist, apoi a statutului de minoritate restrânsă, până în perioada comunistă şi apoi democrată, comunitatea românească s-a menţinut în primul rând prin limba vorbită, apoi prin tradiţii şi instituţii. În câteva articole am schiţat o perspectivă diacronică asupra instituţiilor culturale din localităţile multietnice insistând asupra celor din sistemul educativ, observând însă şi tendinţele demografice transfrontaliere actuale (luând ca studiu de caz Bătania).

Avem contacte la nivel instituţional cu mai multe şcoli româneşti din Ungaria, mai ales cu cea din Micherechi. De exemplu în fiecare an, în noiembrie, Catedra de română din Seghedin e prezentă cu logistică şi evaluează concurenţii veniţi de la toate şcolile generale în care se predă limba română, în cadrul concursului de ortografie „Gheorghe Martin”.

IMG_0278Colaborez foarte bine, pe diverse teme, cu mass-media, atât cea scrisă, prin articole publicate în „Foaia românească” din Gyula, cât mai ales cu Radiodifuziunea din Szeged, la emisiunea O voce românească. Fiind în acelaşi oraş, întâlnirile noastre sunt frecvente, fie sub forma unor intervenţii ocazionale, în urma unor activităţi deosebite, fie sub forma unor intervenţii bilunare unitare tematic, desfăşurate pe termen lung. Am susţinut adevărate seriale radiofonice menţinute timp de 1-2 ani pe teme culturale, turistice sau despre femei celebre, care fac mai bine cunoscute auditorilor din Ungaria valori mai cu seamă din România, dar nu numai.

Vreau să amintesc neapărat de proiectele comune concepute cu Asociaţia Culturală a Românilor din Seghedin, de exemplu activităţile Clubului „Marţ’ Sara” care lunar, de obicei la sediul catedrei de română, desfăşoară o acţiune cultural, predominant de promovare a valorilor comunităţii româneşti din Ungaria. Să-ţi dau un exemplu: la o temă care se referea la pronunţia din diferite graiuri au fost selectate diferite texte revelatoare. Eu m-am străduit să citesc cât mai autentic o poveste intitulată Baba Cloanţa, din repertoriul celui mai cunoscut povestitor român din Ungaria, Vasile Gurzău. Comentariile au adus toată sarea şi piperul. Numele clubului provine de la o legendă care circula în comunitatea româneasă, în care se povesteşte că o fiinţă supranaturală cu însuşiri de vrăjitoare, numită Marţ’ Sara, le pedepseşte pe femeile sau fetele care îndrăznesc să lucreze în seara zilei respective. O metaforă pentru un scurt răgaz, o nişă, care să permită intruziunea poveştii, a creaţiei populare, a şezătorii în viaţa cotidiană a satului tradiţional.

E de prisos să spun că avem o colaborare excelentă cu instituţiile statului român care funcţionează în Ungaria, de la ambasadă şi consulate (la Szeged şi Gyula) până la Institutul Cultural Român.

Şi aici mă opresc, pentru că nu e cu putinţă să încapă într-un interviu toate activităţile în care am fost implicată timp de şapte ani.

 

393989_325314310836757_100000745714697_1037190_511022394_n– Cu care din aspectele literaturii române, sau chiar ale culturii româneşti te mândreşti (scuză-mi rima) cel mai mult în faţa studenţilor tăi?

-Într-o programă universitară poţi să aduci o notă personală, chiar să concepi un curs inedit, am făcut-o şi eu, mai mult la cursurile opţionale, pentru că, într-un institut pedagogic, care pregăteşte viitori dascăli, trebuie respectate canoanele. Libertatea nu e excesivă. Însă pot fi promovate unele modalităţi moderne în desfăşurarea cursului. Eu sunt adepta prezentării unei imagini sintetice a contextului în care apar anumite mode literare, anumite scriituri, care fac trimitere la sensibilitatea şi orizontul de aşteptare al cititorului. Mi se pare, de exemplu, că fără să înţelegi socio-politic şi cultural epoca paşoptistă, nu poţi recepta în profunzime romantismul. Spun asta pentru că există o tendinţă în sistemul de învăţământ occidental, de aici a fost preluată şi pe la noi, care mizează pe operă, neglijând prea mult, cred eu, contextul complex în care apare, sărăcind astfel percepţia cititorului, recte a studentului. Ar fi prea multe de comentat şi nu vreau să intru în polemici pe această temă.

Aşadar, predau câţiva autori canonici şi pe cei mai importanţi din diasporă, care nu prea sunt studiaţi aici în liceu. La acest capitol autorul meu preferat e Mircea Eliade şi, cum nu-i putem înţelege literatura fără o incursiune în activitatea sa de istoric al religiilor, aloc un spaţiu mai generos studierii viziunii sale integratoare asupra lumii. Cum am amintit deja despre importanţa pe care o dau contextului cultural, nu-i pot scoate din atmosfera pariziană nici pe ceilalţi doi autori, Emil Cioran şi Eugen Ionescu, dar nici pe sculptorul Constantin Brâncuşi, chiar dacă nu e scriitor. Şi aici le prezint studenţilor un film documentar despre viaţa şi opera lui Brâncuşi pe care Tiberiu Boca, de la emisiunea în limba română, „Ecranul nostru” , al televiziunii din Szeged, l-a realizat, film în care eu sunt unul dintre cei trei referenţi.

Că tot aminteam de abordări mai moderne, la filme sau secvenţe din filme apelez mai ales în cadrul unor seminare. Abordări asemănătoare aplic şi la unele evenimente care se adresează unui public eterogen. Când la Centrul Cultural din Szeged a rulat filmul Apocalipsa după Cioran de Gabriel Liiceanu şi Sorin Ilieşu, eu am precedat derularea peliculei printr-o prezentare a unor cărţi şi a personalităţii originale a lui Cioran.

La cursul de pedagogie dramatică insist, mai mult decât se face îndeobşte, asupra importanţei dezvoltării inteligenţei emoţionale, fără de care e greu să avem o bună aşezare lăuntrică şi să performăm în majoritatea situaţiilor de viaţă. La cursurile practice de limbă, uneori ne plimbăm, cu studenţii, în locuri şi anturaje diferite (la muzeul facultăţii, la biblioteca universităţii, la grădina botanică, în parc), practicând jocuri de rol sau alte exerciţii care solicită aplicarea nemijlocită a cunoştinţelor de limbă la situaţii de viaţă concrete (inclusiv în bruiajul străzii).

 

373860_302562339778621_100000745714697_970400_1305574805_n– Sunt sigur că ai călătorit mult prin lume, mai ales cu sportul, dar, probabil şi în calitate de cadru universitar. Continental vorbind, pe unde ai umblat în lume? Care din această experienţă a călătoriilor a fost dintre cele mai plăcute pentru tine?

-Lectorii români sunt trimişi în diverse ţări de către Institutul Limbii Române, instituţie din subordinea Ministerului Educaţiei Naţionale, care se ocupă cu înfiinţarea şi funcţionarea lectoratelor de limbă, literatură, cultură şi civilizaţie românească în universităţi din străinătate. Aşa am ajuns eu, absolventa secţiei română-maghiară, lector la Catedra de română a Institutului Pedagogic din Szeged (de fapt suntem două cadre didactice trimise de statul român). Sigur că trebuie să îndeplinim îndatoririle care decurg din această postură, în primul rând cele de la catedră, asupra cărora nu e cazul să insist aici, apoi e necesar să avem o activitate de cercetare ştiinţifică, ale cărei rezultate trebuie să le prezentăm şi promovăm în sesiuni de comunicări sau conferinţe. În fiecare an particip la 2-3 manifestări de acest tip.

Dacă Institutul Limbii Române e implicat în organizarea simpozionului, lectorii fac de obicei două lucrări: una care se referă la problemele specifice promovării limbii, literaturii şi culturii româneşti studenţilor străini şi o a doua lucrare, care trebuie să se integreze tematicii generale a manifestării ştiinţifice respective. N-am să înşir acum toate conferinţele la care am participat, cu ce lucrări, în ce universităţi, mai apropiate (mai frecvent) sau mai îndepărtate, dar voi aminti totuşi ultimul simpozion, inedit, din octombrie curent (2014), desfăşurat în SUA, la Universitatea de Stat din Phoenix, statul Arizona. O experienţă ştiinţifică de excepţie, un eveniment existenţial inedit, o altă lume la care e bine să luăm aminte, să reflectăm la mesajele pe care ni le transmite.

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.