„Eu am fost pedepsită să scriu poezie. Şi încă mă mai simt pedepsită“

DSCN9905

-Monica Rodica Iacob, eşti o voce importantă în poezia contemporană, cărţile tale fiind răsplătite cu mai multe premii naţionale şi locale ale Uniunii Scriitorilor din România. Eşti o persoană delicată, sensibilă; în relaţiile tale cu cei din jur pare că îţi ceri scuze că te amesteci printre ei, că trebuie să convieţuieşti cu ei…

În copilărie erai tot aşa de timidă, sau erai mai zglobie, mai zbanghie?

-În copilărie eram o fetiţă retrasă, interiorizată, mai ales după moartea tatălui meu care s-a întâmplat la şapte ani. La şcoală stăteam izolată de restul copiilor, mă uitam cum se joacă, dar nu intram în jocul lor. Eram o singuratică. Învăţătoarea mea s-a apropiat cu drag de mine, încercând să mă integreze în colectivul clasei, dar fără prea mare rezultat.

Am crescut la bunicii din Aradul Nou şi la cei din Apuseni. La bunicii din Apuseni mergeam la păscut cu vacile, umblam desculţă, culegeam mure în străchini de lut, căutam izvoare împreună cu bunicul, înarmaţi cu o nuia de alun, iar seara coboram spre sat. Pentru mine era raiul pe pământ. În Aradul Nou îmi plăcea să mă plimb prin ploaie pe Malul Mureşului, perioadă în care s-a întâmplat să scriu  prima  poezie. În această perioadă a copilăriei am devenit chiar băieţoasă, jucând fotbal împreună cu băieţii…

-În ce împrejurare ţi-ai dat seama că eşti atrasă de cuvinte, de combinaţiile dintre ele, de poezie?

-După cum ţi-am spus şi mai înainte, cam pe la 11 ani. Apoi, în clasa a IX-a, am fost cooptată în cenaclul liceului de către profesoara de limba română.

-Cum şi-a dat seama că ai talent?

-În urma unei bătăi cu băieţii în parc, am fost pedepsită să fac o compunere. Când i-am citit compunerea, care era de fapt o poezie, nu-i venea să creadă că e scrisă de mine. După ce s-a convins, m-a cooptat pe loc în cenaclul liceului, care avea şi o revistă, în paginile căreia am publicat primele poeme. Deci eu am fost pedepsită să scriu poezie… Şi încă mă mai simt pedepsită!

-Ai publicat până acum opt cărţi de autor. Înainte de aceasta ai apărut în câteva antologii colective. Ce au însemnat la vremea aceea, pentru tine, acele apariţii editoriale?

DSCN9912-Înainte de a-mi publica volumul de autor, am publicat poezie în şapte antologii literare din Arad, Timişoara şi din Bucureşti. Una dintre ele, „Noi Poesis“ din 1983 este şi aceea care a fost prilejul de a ne cunoaşte şi de a ne întări peste ani prietenia. Normal că m-am bucurat de apariţia fiecăreia dintre ele. Cine nu recunoaşte acest lucru face o ipocrizie. Mai ales că vorbind despre poemele mele din aceste antologii, Zoe Dumitrescu Buşulenga şi Valeriu Râpeanu m-au încurajat şi au crezut în talentul meu.

Pe vremea aceea se organizau concursuri de debut la diferite edituri, altfel nu puteai publica o carte de autor. Eu am câştigat premiul de debut al Editurii „Dacia“ din Cluj-Napoca în 1987, cu volumul „Alpha ‘87“. Premiul este cu atât mai preţios pentru mine, cu cât din juriu făceau parte, printre alţii: Vasile Rebreanu, Vasile Igna, Virgil Bulat şi Nicolae Prelipceanu. Primul arădean care m-a înştiinţat  despre acest premiu a fost regretatul Dorel Sibii, care cu revista România literară în mâini, mi-a arătat negru pe alb numele meu printre câştigătorii editurii; mie nevenindu-mi să cred acest lucru, din cauza emoţiilor. În afară de mine, dintre arădenii care au răzbătut prin concurs de debut la Cluj se mai află doar  poetul Gligor Sava. Odată cu apariţia volumului „Alpha ‘87“, a început  marea mea aventură editorială, sub semnătură proprie. Au urmat 18 ani de tăcere. Asta, deoarece a apărut pe lume fiul meu, Daniel, un dar minunat de la bunul Dumnezeu.

-Ce este prietenia literară? Există aşa ceva în realitate?

-Da, există în mod cert. Ea, prietenia literară există dincolo de invidie şi răutate, de rea-voinţă şi ticăloşie. Această boală, acest cancer nu opreşte legarea şi perpetuarea unor prietenii, peste ani. Se cunosc multe cazuri celebre de mari prietenii literare, pe care nu mai e cazul să le amintesc aici. Personal am câteva prietenii solide din Arad şi de aiurea, aşa cum am, sunt sigură, şi câţiva din „cealaltă tabără“…

-Este de netăgăduit că Filiala Atad a Uniunii Scriitorilor din România – din care faci şi tu parte – este apreciată atât de scriitorii din ţară (în afară de cei invidioşi), cât şi de organismele central ale breslei scriitorilor; Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii făcând nu o dată aprecieri pozitive publice despre filial arădeană a scriitorilor. Lucru absolut onorant! De ce crezi, Monica Rodica Iacob, că s-a ajuns până aici, la acest nivel de percepţie.

2-Sunt onorată că fac parte din Uniunea Scriitorilor din România Filiala Arad. Când preşedintele filialei arădene, Vasile Dan mi-a înmânat carnetul de membră a Uniunii am fost atât de emoţionată, încât am tremurat toată şi n-am putut scoate un cuvânt, în cadrul acelei festivitări. Abia acasă m-am descătuşat: am râs, am plâns, mi-am îmbrăţişat băiatul, eram în al nouălea cer…

Faptul că Filiala din Arad a Uniunii este atât de bine văzută se datorează în primul rând seriozităţii membrilor săi, care îşi iau în serios meseria de scriitor (ca să zic aşa), iar în al doilea rând stabilităţii conducerii, care de o grămadă de ani nu s-a schimbat, rolul preşedintelui Vasile Dan fiind esenţial. Pe lângă acestea, rolul revistei „Arca“  în peisajul literar naţional şi internaţional este unul foarte important.

Atât scriitorii din Arad cât şi Revista Arca au obţinut de-a lungul timpului mai multe premii naţionale şi internaţionale de literatură fapt care a întărit prestigiul filialei.

-Ne-am cunoscut acum mulţi ani, la şedinţele Cenaclului literar „Poesis“. Pe atunci mai funcţionau în Arad câteva cenacluri literare, pe lângă „Poesis“: Luceafărul, la Uzinele de Vagoane, Combinatul Chimic, al Armatei, „Gluma“, „Lamura“ şi, evident, Cenaclul literar „Lucian Blaga“ al Uniunii Scriitorilor din România. Acum mai există doar Cenaclul „Luceafărul“ şi un cenaclu susţinut de un nucleu al scriitorilor arădeni, care îşi desfăşoară activitatea aproape clandestin, evitând presa şi publicitatea.

Monica Rodica Iacob, de unde regresul cenaclurilor literare? De ce crezi tu că nu mai funcţionează aceste cenacluri?

-Ce vremuri minunate erau! Noi doi suntem martorii acelor vremuri. Eram tineri, dornici de afirmare şi frecventam toate cenacluruile literare din Arad. Legat de „Poesis“ îmi amintesc cu câtă nerăbdare aşteptam să apară antologia cenaclului, să ne vedem numele în acea carte. Întrebarea ta m-a trimis la raftul din care am luat cartea „Noi Poesis“. Am vrut să văd câţi dintre cei ce au semnat în această carte şi-au confirmat peste timp valoarea?! Sunt bucuroasă să constat că unele dintre aceste nume sunt cunoscute şi astăzi: Lăcrimioara Iva, Gheorghe Mocuţa, Mircea M. Pop, Vasile Sărăndan, Petre Don, Vasile Filip, Ioan Matiuţ şi cu permisiunea ta, Monica Rodica Iacob.

Pe vremea aceea, cenaclurile literare erau o formă de socializare, de efervescenţă creativă, o modalitate de a cunoaşte artişti din toate domeniile. Căci la cenacluri mai participau în afară de scriitori: pictori, sculptori, muzicieni, istorici, actori, regizori, iar atmosfera era dumnezeiesc de faină, de prietenoasă şi armonioasă.

De exemplu, îmi amintesc cu plăcere şi nostalgie de şedinţele Cenaclului literar „Lucian Blaga“, şedinţe în care stăteam lângă maestrul Gheorghe Moţiu. Această asociere provoca zâmbete, toţi percepâdu-ne drept bunicul şi nepoata lui.

Ce se întâmplă acum cu cenaclurile literare nu-mi pot explica. Ce e drept, eu m-am izolat în „chilia“ mea şi nu pot să-mi imaginez dispariţia lor. Cred, totuşi, că de vină este şi calculatorul, internetul care însingurează omul şi îl trimite într-o socializare virtuală.

-Spuneam la începutul dialogului nostru că ai obţinut mai multe premii de poezie. Vorbeşte-mi despre ele şi mai ales spune-mi ce înseamnă pentru tine un premiu literar. Am mai pus această întrebare şi altor intervievaţi, dar nu mă pot răbda să nu ţi-o pun şi ţie.

-Întotdeauna un premiu literar m-a onorat, aşa cum cred că onorează pe oricine, chiar dacă recunoaşte sau nu acest lucru.  În întreaga mea activitate literară am obţinut mai multe premii pentru poezie. Normal că m-am bucurat, de toate. Acum mă voi referi doar la câteva. Primul premiu care m-a marcat a fost cel luat la Concursul Naţional „Nichita Stănescu“ de la Sighetu Marmaţiei din anul 1983, din juriul căruia au făcut parte: Marin Sorescu, Teohar Mihadaş, Barbă Neagră  (pseudonim literar),în urma căruia cu poeziile premiate am debutat în prestigioasa revistă „Familia“ din Oradea. Un alt premiu care mi-a marcat evoluţia a fost cel de la Editura „Dacia“ Cluj-Napoca despre care am amintit mai înainte, şi care mi-a înlesnit debutul editorial. Au mai fost şi alte premii, dar voi menţiona doar încă două: Premiul Cenaclului Uniunii Scriitorilor pentru cartea „Acvariul cu păsări“, Editura Mirador, 2007 şi Premiul pentru poezie al USR Filiala Arad,  pentru cartea „Mireasa colorată“ Editura Mirador, 2011.  Absolut toate aceste premii despre care ţi-am spus, m-au stimulat să ţin o anumită „ştachetă a calităţii“ să-mi respect numele pe care mi l-am impus cu multă trudă în viaţa literară, şi, mai ales, să nu-mi înşel niciodată cititorii, respectându-i ca pe mine însămi.

-Ce cărţi ai publicat până acum şi care crezi că te reprezintă. Nu accept răspunsul: „Toate mă reprezintă“. Poţi, totuşi, nuanţa!

Ce va urma, editorial vorbind?

pinocchio-O să ţi le înşir pe toate, în ordinea apariţiei lor: „Alpha ‘87“, Editura „Dacia“ Cluj-Napoca, 1987; „Cincizeci şi patru de poeme despre curtea interioară“, Editura Mirador Arad, 2005; „Semnul strigării“, Editura Mirador Arad, 2006; „Acvariul cu păsări“, Editura Mirador Arad, 2007; „Mireasa colorată“, Editura Mirador Arad, 2011; „Mireasa colorată II“, Opera Omnia Poezie contemporană, Editura Tipo Moldova Iaşi, 2013; „De vorbă cu Pinocchio“, Editura Mirador Arad, 2013.

Întâmplarea face ca exact acum trei zile să-mi iasă de sub tipar cea de a opta carte intitulată „Iarbă netăiată“, Editura Tiparniţa Arad, 2014.

– Înseamnă că va urma şi o lansare…

-Aşa este. În această săptămână, sâmbătă, 7 februarie o voi lansa la Librăria „Scienta“ din Arad.

Referitor la care carte mă reprezintă îţi pot răspunde cu mâna pe inimă: „De vorbă cu Pinocchio“!  Şi asta chiar dacă pe prima pagină este trecut anul 2013, în timp ce cartea a apărut la mijlocul anului 2014. Este o carte pe care eu o iubesc foarte mult, necondiţionat.

-Nu renunţ la ultima parte a întrebării: ce va urma editorial

– Pedeapsa primită de la profesoara mea de limba română este ca un blestem pentru mine. Îndată ce termin o carte, întotdeauna inspiraţia, ca un vulcan care îşi erupe lava fierbinte îmi stimulează scrisul de poezie. „Şi apoi…/Şi apoi iar/Şi iar un apoi şi iar şi iar…“

Recomandările redacției