„Suntem destul de optimişti să credem că literatura nu-şi dă, chiar acum, ultima suflare. Şi asta indiferent de format, tradiţional sau electronic“

–Romulus Bucur ai absolvit Liceul „Ioan Slavici” Arad, actualmente „Moise Nicoară”. Liceul edita şi mai editează revista Laboremus. Această revistă exista şi pe vremea ta, ştiu sigur, chiar eu o paginam în tipografie. În ce relaţii erai în anii liceului, cu revista Laboremus?

-Bune. Cred că, într-o vreme, aveam şi ceva funcţie, eterna poziţie de redactor-şef adjunct. Dar nu mai sînt sigur, şi n-am colecţia la îndemînă să verific. Oricum, acolo am publicat primele cronici literare; de una chiar îmi amintesc, la volumul de versuri (care mi-a plăcut) al poetului ţăran Vasile Dâncu.

–În anul 1982 ai debutat, alături de alţi patru mari viitori poeţi, cu cartea Cinci. Eraţi: Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ioan Bogdan Lefter, Alexandru Muşina şi Mariana Marin. Începuseră optzeciştii! Cartea a cutremurat noua generaţie de poeţi şi de cititori, nu exagerez, ştii bine… Iar pe cei vechi i-a zguduit! Cum a fost să fie Cinci?

– Cum să fie? Simplu! M-a sunat, în primăvara lui ’82, Ion Bogdan Lefter să mă întrebe dacă mă interesează ideea. Fireşte că mă interesa, dar nu aveam banii (nici nu mai ştiu de cîţi era vorba, ceva între 2.000 şi 4.000), aşa că m-am codit la început. Am reuşit să-i împrumut, dar nu aveam destui ca să mă şi duc la Bucureşti pentru şedinţa foto legată de coperta, aşa că pozele mele au fost făcute în curte, ceea ce le distinge de stilul celorlalte, spre binele imaginii grafice, mi s-a zis. Iar pe Tudor (Jebeleanu) l-am cunoscut doar mai tîrziu, în toamnă, cînd ne-am adunat cu toţii la Bogdan acasă, să scriem dedicaţii pentru cei cărora le-am oferit cartea. Între timp, Madi şi Sandu ne-au părăsit, şi nici Tudor nu se simte prea bine. Totuşi, mi-a povestit Mircea Cărtărescu zilele astea, e mai bine ca la început. Sper să se refacă: grafica românească are nevoie de el.

–Eşti lector la Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania” din Braşov, unde şi locuieşti (în Braşov, nu la facultate). Mai ai legături cu Aradul natal, în afară de faptul că eşti în conducerea revistei Arca? Cât de des mai vii pe la neamuri?

– Adică la părinţi. O dată pe an, la parastasul fratelui meu. O dată pe an de Crăciun. Anul trecut, cînd tata a avut probleme de sănătate, am fost şi de Paşti. Anul acesta, la fel, legat de problemele lui de sănătate. În plus, am venit la aniversarea revistei Arca. Sper să am timp, bani şi energie să vin mai des; timp şi bani, pentru că trenul, deşi s-a scumpit, circulă din ce în ce mai încet, şi energie, pentru că, în condiţiile de mai sus, au rămas foarte puţine trenuri (cam vreo trei pe zi), deci, e destul de dificil să nu călătoreşti noaptea.

–Citez: „dar lasă romulus bucur lasă / va veni o vreme când / ai să primeşti şuturi / cu o cizmă nou-nouţă / şi vei avea şi tu o pereche / pentru atari treburi / sub masă”. Ce mai faci Romulus Bucur? Cum stai cu cizmele?

– Prost. Oricum, n-am avut (şi n-am purtat) niciodată cizme. Doar (multă vreme) ghete înalte, de tip militar. Bune şi alea la tras (& primit) şuturi. Altfel, încasez ca mai toată lumea din ţara asta. Mă străduiesc să nu dau şi eu. Oricum, nu pe cale ierarhică. Eventual, în legitimă apărare. Şi atunci e vorba de şuturi verbale.

–Ce părere ai despre pudibonderie în literatură? Dar despre limbajul licenţios?

– Proastă. Proastă. E nevoie să explic de ce?

– Da! Explică-mi, pe scurt!

– De obicei, persoanele care afişează o decenţă exagerată în viaţa publică sint exact invers în cea privată (e o poezie superbă a lui Ezra Pound despre asta, Temperamentele). Iar limbajul licenţios, nu că nu ar exista, dar deranjează atunci cînd e ostentativ, nefuncţional. Altfel, mai licenţioasă mi se pare proasta folosire a limbii române şi, în ultima vreme, îmbogăţirea vocabularului prin mijloace externe (adică împrumuturi), din cauza insuficientei sale cunoaşteri. Mai pe româneşte, există noţiunea, dar vocabularul persoanei în cauză nu e suficient de dezvoltat, aşa că preia termenul care i se pare că se potriveşte, de regulă dintr-o limbă străină (cu precădere engleza) cunoscută aproximativ.

–Romulus Bucur, ce mai face literatura contemporană? Dar literatura pe format electronic? Există şi aşa ceva…

– Bine, ce să facă? Mai puţin bine autorii, dar asta e altă poveste. Ştii, chestia aia cu vita brevis, ars longa. Pe termen lung nici nu mai contează cum le-a mers. Coroane de flori, discursuri oficiale, concursuri literare care le poartă numele. Asta în cazul în care sîntem destul de optimişti să credem că literatura nu-şi dă, chiar acum, ultima suflare. Şi asta indiferent de format, tradiţional sau electronic. E vorba, la urma urmei, doar de o schimbare de suport, care, probabil, o să ducă la schimbări formale, aşa cum s-a mai întîmplat deja. Trecerea de la papirus la pergament şi apoi la hîrtie a făcut posibilă cartea aşa cum o ştim astăzi. Papirusul a eliminat tăbliţele de lut şi aşa mai departe. Chiar dacă există nostalgici, cum e Eco, care deplînge înlocuirea memoriei vegetale de către cea minerală, cred că schimbarea e ireversibilă.

–Te rog respectuos şi prieteneşte să-mi reproduci mai jos un poem din opera ta, poem care să îţi reflecteze starea de moment. Te rog din suflet să nu mă refuzi!

* ^* *

miros de toamnă e un clişeu destul de potrivit

pentru a transmite acea stare indicibilă

pe care o sugerează un vers de hölderlin rilke sau arghezi

încălzirea globală

sau cine ştie ce altă conspiraţie mondială

a făcut ca şi după echinox să umblăm tot

în cămaşă cu mîneci scurte

sau în tricou

noroc de ploaia asta rece & pătrunzătoare

(plină de altfel de referinţe literare)

de ziua tot mai scurtă

de senzaţia că timpul s-a oprit

sub aerul cenuşiu

de sticlă solidificată

un dreptunghi de beton          înconjurat de copaci

o pasăre într-unul din ei          cîteva frunze uscate pe jos

(pe o ramură o coţofană – nu ştii melodia şi nici

n-ai înţelege cuvintele)

e timpul să te retragi la o terasă &

să bei o cafea

plus un păhărel de ceva