„Nu am făcut în viaţa mea nimic doar aşa, ca să mă aflu în treabă, fără costuri. Am plătit şi plătesc pentru tot“

Laurian O. generic şi decupat– Laurian Oniga, eşti de 15 ani prezent pe scena Teatrului Clasic „Ioan Slavici“ Arad. În această perioadă de timp ai şi condus această instituţie ca director general, în paralel cu activitatea de regizor artistic; fiind deci, un artist statornic, contrar obiceiurilor celor din „căruţa cu paiaţe“ de a se muta de la un teatru la altul. Cu alte cuvinte ai devenit arădean, deşi nativ eşti un clujean din Huedin.
Cum a fost copilăria ta, îţi plăcea să organizezi jocuri, erai un lider printre copii?
– Nici vorba. Am fost un copil timid, complexat chiar. Nu-mi aduc aminte de ce, sau de unde îmi venea timiditatea; poate de la prea mare grijă, protecţie de care aveam parte acasă. M-am deschis târziu, în adolescenţă, când am trecut în cealaltă extremă. Lider printre copii a fost sora mea, care îmi lua întotdeauna apărarea.
– În anul 1975 ai absolvit Institutul de Arhitectură Bucureşti. De ce nu ai rămas să lucrezi în arhitectură? Ce nu ţi-a plăcut acolo?
– Nu am absolvit Institutul de Arhitectură din Bucuresti, ci Institutul Politehnic din Iaşi, Secţia de Arhitectură şi Urbanism. Pe diploma mea scrie arhitect conductor; unul dintre colegii mei este Cornel Latu, un arhitect de succes în Arad. De ce nu am rămas să lucrez în arhitectură? Pentru că nu m-a pasionat ideea de a proiecta, o viaţă întreagă, blocurile acelea oribile ale perioadei de tristă amintire. Mi-am încheiat stagiul ca arhitect în Oradea şi basta. Asta nu înseamnă că nu mă pasionează în continuare arhitectura, este una dintre cele mai fascinante arte.
– Ai absolvit IATC-ul bucureştean la clasa „Doamnei regiei teatrului românesc“, Cătălina Buzoianu şi la cea a regizorului de film, Gheorghe Vitanidis. De ce ai ales să faci regie de teatru şi nu regie de film?
– Da, am absolvit I.A.T.C-ul la clasa  doamnei Cătălina Buzoianu. A fost o mare şansă, am învăţat enorm de la ea. În ultimul an de studii, m-a luat asistent la pregătirea spectacolului „Dimineaţa pierdută” (Este dramatizarea romanului omonim al Gabrielei Adameşteanu, la Teatrul L. S. Bulandra,  spectacol în care joacă actorii Gina Patrichi, Tamara Buciuceanu, Victor Rebengiuc, Valentin Uritescu, Ion Besoiu, Rodica Tapalagă, Tora Vasilescu, Irina Petrescu, Mihai Constantin ş.a., nota mea). Am învăţat mult şi de la Octavian Cotescu, Amza Pellea, Dem Rădulescu, Olga Tudorache care erau profesori la Institut în acea perioadă;  mi-auLaurian Oniga îngropat în text oferit cu generozitate şansa de a participa la orele lor de actorie. Am amintiri extraordinare din acei ani. În ceea ce priveste filmul, eu am terminat secţia de regie teatru şi film. Gheorghe Vitanidis şi-ar fi dorit mult să mă decid pentru film. L-am dezamăgit alegând teatrul, dar am facut lucrul ăsta pentru că în teatru libertatea era totuşi mult mai mare decât la film. Filmul românesc, cu câteva excepţii, a fost un instrument de propagandă al regi­- mului trecut cu cenzura politică aferentă, iar eu nu îmi puteam găsi locul în „sistem“.
– În cariera ta ai lucrat ca regizor artistic la mai multe teatre din Bucureşti: Teatrul Giuleşti, Teatrul Naţional, Teatrul Mic, Teatrul „Tony Bulandra“. Dar ai mai trecut şi pe la teatrele din Oradea, Constanţa, Timişoara, Piteşti, confirmând vocaţia  de truba­dur al artiştilor de teatru.
Totuşi, cum am spus şi mai înainte, de 15 ani te-ai stabilit la Arad. De ce? Ce te-a determinat să rămâi la Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ Arad?
– Nici Teatrul din Arad, nici chiar Aradul, ci faptul că aici am întâlnit-o pe aceea care avea să îmi devină soţie. Am lăsat Bucureştiul, cu toate că acolo eram ca peştele în apă, şi am venit la Arad cu gândul că voi sta puţin aici şi apoi ne vom întoarce împreună în Bucureşti. Nu a fost să fie, Dumnezeu avea altă rânduială. M-a apucat aşa, pe nepusă masă nevoia de linişte. Încet, încet am început să mă obişnuiesc şi să descopăr farmecul acestui loc.
– Te-a tentat vreodată să regizezi un film?
– Trebuie să spun că pe mine nu m-a tentat niciodata ideea de a regiza. Ceea ce încerc să fac este o formă de mărturisire. Regia este cu totul altceva. Regia este ceea ce făcea maestrul Sică Ale­xandrescu, de exemplu. Repet, eu încerc să mă mărturisesc, mai întâi în faţa actorilor cu care pregătesc un spectacol, apoi în final, împreună, publicului.
– Marea noastră regizoare Cătălina Buzoianu ţi-a fost dascăl la Institutul de teatru. Ţi-a folosit la ceva esenţial acest lucru?
– Evident. A fost una dintre întâlnirile profesionale care m-a marcat. De altfel am învăţat de la toţi oamenii de teatru pe care i-am întâlnit. De la toţi.
ivanov– Ai îndeplinit câţiva ani buni funcţia de director general al teatrului arădean. E greu să fii director general la teatru?
– Dacă ceva te pasionează, nu este nimic greu. Pentru mine provocarea a fost aceea de a atrage atenţia asupra acestui teatru. Împreună cu colegii mei  cred că am reuşit, într-o oarecare măsură.
– O perioadă ai fost un apropiat al lui Nicolae Manolescu în Partidul Alianţa Civică. Profesional, regreţi implicarea ta în politică?
– Am fost vicepreşedintele PAC-ului. Cum să regret faptul că atunci m-am implicat în politică? Aş fi regretat dacă aş fi stat deoparte. A, dacă regret ceva legat de asta, pot spune că regret că nu ne-am priceput să ducem lucrurile până la capăt. Pentru copiii noştri, pentru oamenii din această ţară… şi aici intră, nu-i aşa şi oamenii de teatru. Am fost înfrânţi, umiliţi şi daţi la o parte de o clasă politică pe care astăzi avem ocazia să o admirăm în toată splendoarea ei. Nu am făcut în viaţa mea nimic doar aşa, ca să mă aflu în treabă, fără costuri. Am plătit şi plătesc pentru tot.
– În cariera ta ai regizat piese de teatru de genuri diferite, de la comedii la tragedii, de la Caragiale la Cehov, Goldoni, G.M. Zamfirescu, Gogol…
S-a întâmplat să fi vrut neapărat să pui în scenă vreo piesă, dar din varii motive n-ai putut s-o pui până în prezent?
– Nu.
– Te rog să-mi spui foarte sintetic, în două fraze, crezul tău artistic.
– Îl voi cita pe marele actor şi dascăl Octavian Cotescu: „Puiule, dacă nu te costă, nu are rost“. Acesta este crezul meu artistic.

Recomandările redacției