Dialoguri Deschise cu scriitoarea Dagmar Maria Anoca

0
149

„Din copilărie am fost educată în ideea că voi deveni scriitoare“

Dagmar generic

Dagmar Maria Anoca, eşti absolventă a Universităţii din Bucureşti şi a celei din Bratislava – capitala Slovaciei. În prezent eşti cadru didactic la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine Bucureşti, specialitatea Limba şi Literatura Slovacă. Nu în mai mică măsură, eşti un scriitor important şi cunoscut atât în România cât şi în Slovacia, făcând parte din grupul de scriitori din Nădlac-Arad.

Te rog să-ţi evoci aici, pe scurt, originile, să punctezi câteva imagini din copilărie şi să dezvălui momentul când ai constatat că ştii ce vrei să faci cu viaţa ta.

-A fost o vreme când spuneam că sunt o persoană cu inimă slovacă – mama mea a fost slovacă- şi sânge românesc – de la tatăl meu român. Astăzi, desigur, pot să spun că sunt un om care încearcă să fie european (?). Până la urmă cred că în fond am rămas o  provincială (folosesc acest cuvânt cu toate sensurile lui), o persoană care adoră tumultul metropolei, căci Bucureştiul este o metropolă europeană, dar gust, sorb cu nesaţ, mă îmbăiez, mă las mângâiată, ori de câte ori mă întorc acasă, de sunetul liniştii însoţindu-mă de fiecare dată dimineaţa pe drumul de la gară.

Din copilărie am fost aşa, cum am spus mai sus – cu mamă slovacă şi tată român, nu ştiu cum şi când am învăţat cele două limbi, dar azi ştiu că acest lucru se numeşte bilingvism, (biculturalism ?). Trăiesc într-un spaţiu multicultural şi intercultural, unde există interferenţe, îmbogăţiri şi pierderi – dar pentru mine  e o stare de normalitate… Tatăl meu a fost un om deosebit, a învăţat limba slovacă la perfecţie – mitul familial spune că acest lucru s-a întâmplat din dragoste pentru mama mea. Presupun că mitul este adevărat. Tata a fost primul director al şcolii medii slovace din localitate. Un om inteligent, generos, tenace şi muncitor. Mama a fost dascăl din naştere, capabilă de o empatie ieşită din comun, sensibilă, cu talente artistice, dar la fel de perseverentă şi muncitoare. Mi-a rămas întipărită în memorie ziua de dinaintea ieşirii lor la pensie: chiar şi atunci au fost dispuşi să se aşeze la masă şi să-şi schiţeze câteva idei pentru ultimele lecţii. Poate azi acest simţ al responsabilităţii, al datoriei, al meseriei pare uşor naiv, pueril, eu însă îl admir şi azi, fiind convinsă totodată că această dăruire responsabilă era unul dintre motivele autorităţii lor de cadre didactice. Mi-am admirat părinţii chiar dacă în anumite situaţii  am avut opinii diferite.

Din copilărie am fost educată în ideea că voi deveni scriitoare. Poate şi pentru faptul că pe linie maternă am avut un unchi scriitor, Peter Suchanský, – pionier al SF slovac. Chiar am scris nişte versuri pentru tata cu ocazia zilei lui. Pe urmă am scris compuneri reuşite, una dintre ele, trimisă în Slovacia la un concurs de pionieri a fost apreciată cu menţiune. Dar la modul serios am început să scriu mai târziu, din  diferite motive. Concomitent am prins şi gustul pentru critică literară. Totuşi trebuie să spun că sentimente de bucurie profundă am trăit nu numai ca scriitor ci şi ca dascăl – este absolut înălţător sentimentul de la sfârşitul clasei întâi, când vezi că ai reuşit să alfabetizezi, să civilizezi, să introduci în cultură nişte fiinţe până atunci neştiutoare de carte; şi nu numai atât…

– Filiala Arad a Uniunii Scriitorilor din România a ajuns foarte cunoscută şi apreciată pe plan naţional şi internaţional, şi datorită grupului de scriitori din Nădlac. De ce crezi că oraşul Nădlac a ajuns un centru literar şi cultural al slovacilor din România? Dincolo de faptul că aici trăiesc mai mulţi slovaci…

Dagmar decupat-Nădlacul a fost şi încă mai e multicultural, ceea ce poate constitui în anumite condiţii un stimul, un mobil al procesului de emulaţie. Poate e nevoia şi dorinţa de a-ţi găsi identitatea, presiunea sentimentului alterităţii. Poate  şi spiritul protestantismului a jucat un rol, slovacii din Nădlac fiind, în perioada de după aşezarea lor în acest spaţiu, preponderent luterani. Nu e vorba de aspecte economice care, desigur, contează şi ele (vezi Max Weber), ci de faptul că unul dintre  preceptele religioase, cel al posibilităţii de a comunica personal cu dumnezeirea, susţinea ştiinţa de carte. Pentru a citi cărţile sfinte credincioşii trebuiau să înveţe să citească. Astfel în comunităţile luterane se ridicau nu numai biserici ci şi şcoli pentru alfabetizarea copiilor, cursurile primare fiind urmate atât de băieţi cât şi de fete. Or o societate care are femei instruite prosperă mai mult, iar cititul ca instrument intelectual de luare în posesiune a valorilor spirituale este un pas înainte spre cultură, în consecinţă şi spre literatură. Un interesant autor maghiar de origine slovacă, din Ungaria (Závada Pál) a exploatat într-unul din romanele sale  tocmai acest motiv al răspândirii culturii datorită cititului cărţilor de căpătâi ale luteranilor, mai ales cartea de cântări numită după forma latinizată a numelui autorului, tranoscius. O carte scrisă postmodernist ce aduce aminte de Danilo Kiš cu motivul diasporei evreilor…

Dar sunt convinsă că la fel de bine lucrurile s-ar putea explica la modul metafizic: aşa a fost să fie…

– Ce înseamnă, ce vrea să fie Societatea Culturală şi Ştiinţifică „Ivan Krasko“ Nădlac? Cine a fost Ivan Krasko?

-Societatea Culturală şi Ştiinţifică „Ivan Krasko” din Nădlac a luat fiinţă în anul 1994 (deci în 2014 a împlinit 20 de ani) ca urmaşă a unor instituţii culturale anterioare: Cenaclul literar „Ivan Krasko” (1976-1990),  Asociaţia scriitorilor slovaci (1990-1994). Numele lui Krasko a fost adoptat la începuturi ca o garanţie, ca o emblemă a calităţii, fiind de notorietate, evident în cercuri literare, că acest scriitor slovac, după ce a urmat cursurile gimnaziale la Sibiu şi la Braşov a învăţat româneşte  şi l-a tradus pe Eminescu, până la sfârşitul vieţii sale desemnându-l drept poetul său preferat. Azi, ca şi la început, Societatea îşi propune cercetarea,   tezaurizarea valorilor culturale slovace, atât cele păstrate cât şi cele dezvoltate sau create  de comunitatea slovacilor din România, valorificarea acestora prin diferite modalităţi. În paralel există, de asemenea,  activitate editorială, azi mai modestă, dar  explozivă la momentul de apogeu de la cumpăna secolelor. În al treilea rând, în cadrul Societăţii funcţionează un cenaclu literar care, după dispariţia regretatului om de cultură  Ondrej Štefanko, i-a luat numele.  În acelaşi timp, încă de la începutul activităţii scriitorilor de expresie slovacă, datorită aceluiaşi lider Ondrej Štefanko, Societatea depune eforturi în vederea realizării unei punţi culturale în primul rând între cele două culturi în spaţiul cărora se mişcă ei (slovacă, română), dar şi cu altele, în funcţie de diferiţi factori. Una dintre modalităţile de realizare a acestei punţi culturale o constituie traducerea de lucrări literare, dar, evident, există şi altele, experimentate şi cultivate de-a lungul timpului  (simpozioane, tabere de creaţie, expoziţii ş.a.).

– Dagmar Maria Anoca, în întreaga ta carieră ai publicat lucrări de lingvistică, poezie, proză, istorie şi critică literară, eseu, ai tradus din şi în limba slovacă lucrări ale scriitorilor români şi slovaci şi nu numai. Multitudinea acestor genuri literare şi ştiinţifice nu au rămas nerăsplătite, munca şi talentul tău au fost încununate cu mai multe premii naţionale româneşti şi slovace. Îţi plac premiile? Ce este un premiu pentru tine?

DSC09318-Fiind femeie,  îmi plac complimentele, prin urmare îmi plac şi premiile, dar aceasta nu înseamnă că nu reuşesc să le (cum să spun?) „decodez,” „decriptez”. Nu întotdeauna ele acoperă (doar) criteriul calităţii sau altele pe care le considerăm necesare. Unele se dau, pentru că nu s-a găsit altcineva căruia să-i fie acordat, or societatea funcţionează pe un algoritm cu premii, ele trebuie decernate. În general, premiile mă fac să mă simt incomod, pusă sub o lupă prin care îmi sunt urmărite mişcările ulterioare pentru a se arăta cu degetul… Părinţii mei m-au educat relativ strict, nu fără afecţiune, dar cu austeritate. Dascăli fiind, mi-au impus şi mie un model al omului care lucrează nu pentru a aştepta să fie lăudat, ci pentru că meseria o faci cu bucuria lucrului bine făcut. Astfel, în acest sistem de gândire premiul e un fel de mită sau un gest de şantajare ca să lucrezi mai mult, pentru că nu ai dat din tine suficient. Cu timpul am renunţat la această optică şi am adoptat una obişnuită, „comună”, ca tot scriitorul: le trec în CV şi mă laud cu ele.

– Se ştie că prozatorul Florin Bănescu a fost un apropiat al scriitorilor slovaci din Nădlac. Te rog să vorbeşti despre colaborarea ta, a scriitorilor nădlăcani, cu Florin Bănescu.

-Florin Bănescu s-a apropiat de scriitorii slovaci datorită lui Ondrej Štefanko, căruia i-a fost, dacă se poate spune aşa, „părinte literar“. Bănescu a contribuit foarte mult la promovarea literaturii de expresie slovacă din România, s-a zbătut ca fenomenul literar nădlăcan să devină cunoscut. De fapt el a fost autorul sintagmei „fenomenul literar nădlăcan“ care a făcut de-atunci  o carieră strălucită fiind preluat de istoricii literari din Slovacia şi vehiculat de toţi cei care scriu despre scriitorii slovaci din România.

Îmi permit să menţionez că de la începutul activităţii scriitoriceşti a slovacilor din Nădlac ei au fost susţinuţi şi de alte personalităţi din Arad, scriitori, artişti plastici, oameni de cultură, nu pot să-i enumăr aici pe toţi (ce bine e să ai atâţia prieteni şi susţinători!). Cu Vasile Dan, bunăoară, Ondrej Štefanko a fost de-o seamă, s-au cunoscut încă în perioada studenţiei.

– Ce mai face revista „Oglinzi paralele“, revistă editată la Nădlac?

-Din păcate revista „s-a stins” odată cu dispariţia fondatorului, redactorului-şef, traducătorului, eseistului, cărturarului de marcă,  Ondrej Štefanko. Puterea lui de muncă, capacitatea de  a ţine pasul cu informaţia în domeniul literar, flerul, intuiţia şi promptitudinea în a răspunde la nevoile pieţii culturale (sună prost, dar cultura are şi atribute de marfă) nu se regăsesc la nici unul dintre membrii comunităţii slovace. Oricum cele aproape 50 de numere constituie un adevărat omagiu adus comunicării cu ajutorul culturii (parafrazând un important poet slovac, Milan Rúfus, o cârjă în mersul spre celălalt).

– Ondrej Štefanko, Štefan Dováľ, Pavol Bujtár, Miroslav Ambruš, Dagmar Maria Anoca sunt scriitori cunoscuţi în mediul literaturii slovace din România. Ei reprezintă o anumită generaţie de scriitori. Vine cineva pe urmele lor, care este situaţia tinerilor scriitori de limbă slovacă din Nădlac, din România?

-Desigur, dar trebuie să recunoaştem cu oarecare temeri, că numărul acestora este mai mic. Anna Dováľová (Dovaly, căsătorită Zimbran), fiica scriitorului Štefan Dováľ-deja membră a Uniunii Scriitorilor, deţinând mai multe premii, Anna Kalianková, proaspătă debutantă, laureată a premiului Departamentului pentru Relaţii Interetnice, precum şi intempestivul experimentator Daniel Rău- Lehotský, fiul scriitoarei din generaţia medie, Anna Rău –Lehotská, constituie garanţia continuităţii. Întrunirile Societăţii literare „Ondrej Štefanko“ sunt frecventate şi de câţiva tineri studenţi care s-ar putea să preia ştafeta de la cei sus amintiţi şi s-o ducă mai departe. Cine ştie?

În schimb pot semnala un fenomen oarecum straniu, dacă am lua-o conform gândirii încetăţenite care consideră doar pe cei tineri posibili  purtători şi continuatori ai tradiţiei. În cenaclul nostru au debutat şi s-au afirmat în ultima vreme persoane aparţinând generaţiei mature, ceea ce în plan sociologic dă de gândit, dar pe plan cultural este îmbucurător.

– La ce lucrezi acum, dacă nu impietez?

DSC09024-Mă voi repeta, chiar dacă nu am spus-o în spaţiu românofon, ci în cadrul unui interviu pentru revista literară „Slovenské pohľady“ (Priviri slovace, o revistă de tradiţie, fondată în 1846): am ajuns la concluzia că e de preferat să contribui cu folos la dialogul culturilor prin intermediul lucrărilor de istorie literară sau comparate, decât să contribui la vacarmul  comunicaţional cu nişte versuri care nu mă mulţumesc.  În plus am descoperit bucuria traducerii şi aş vrea să traduc mai mult din literatura slovacă în limba română şi invers. Totuşi, recunosc, mi-aş dori să dezvolt ciclul de poezie „Literatură comparată” dacă mă voi mobiliza şi mă voi convinge pe mine însămi că îmi pasă…

– Cum vezi soarta cititorilor de literatură în raportul: carte de hârtie – carte electronică?

-Nu cred că e problema cititorului/ cititorilor. Cred mai degrabă că e problema celor care scriu şi fac parte din generaţia mai în vârstă. Pe ei îi „sâcâie” formatul electronic, pentru că nu sunt „alfabetizaţi” în sistemul electronic şi, desigur,  îi deranjează faptul acesta. Personal  nu sunt preocupată de această problemă pentru că orice-aş face rămân la bază dascăl, prin urmare îmi place să am controlul privirii asupra auditoriului. Poate de aceea mi-e indiferent dacă în domeniul comunicării literare procesul are loc pe suport tradiţional sau electronic.

– Îţi place să zbori cu avionul? Suporţi înălţimile?

-O întrebare interesantă, un fel de verificare a veridicităţii celor afirmate până acum? O cheie de descifrare a celor spuse printre rânduri,  sau…? Am zburat de câteva ori cu avionul, nu spun că nu mi-a plăcut. M-a preocupat totuşi mai mult ţinta, destinaţia, scopul, nu zborul în sine. Suport înălţimile, în copilărie îmi plăcea să mă caţăr în copaci, să mă joc de-a marinarii, să –mi aţintesc ochii în „depărtări”, să-mi plimb privirea, din coroana pomilor, peste mări şi ţări (alături de Jules Verne, evident…).  M-am  descurcat şi pe bârnă, nu am avut ameţeli la sărituri, dar cel mai bine mă simt totuşi pe pământ… scrutând „poetic” albastrul cerului (sau- filozofic ?- cerul înstelat deasupra şi …).

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.