Dialoguri Deschise cu scriitoarea Otilia Ţigănaş, medic de familie

0
232

„Scriitura este iubitul meu năvalnic din adolescenţă, primul iubit, nopţi fierbinţi lângă el, niţel techergheu, genul de iubit care nu place părinţilor “

Otilia Ţigănaş generic

– Otilia Ţigănaş eşti scriitor medic, sau medic scriitor?

– Petre, depinde cine întreabă! Am eu o astfel de vorbă, atunci când mă sună câte-un pacient întârziat peste ora închiderii:

– Doamna doctor, mai sunteți la cabinet?

– Depinde cine întreabă! răspund râzând…

Sunt medic-scriitor, fiindcă din medicină îmi câștig pita zilnică. Chiar și mașina zilnică. Sau parfumul franțuzesc zilnic. Pe vremuri, când voiam să dau admitere la litere, tata m-a sfătuit înțelept să fac medicina, ca să știm de-o treabă. În afară de Conservator, puteam să fac cam orice. Chiar și s-o iau razna și să fug cu un Circ ambulant. Eram rebelă, har domnului că m-au ținut ai mei în frâu primii 18 ani! Iar când am scăpat, am scăpat ca din pușcă.

Zicea tata: medic fiind, vei putea scrie cât vei voi. Invers nu.

Povestea cu medicina și scrisul, stă cam așa. Medicina este soțul pe care îl iubesc adânc, lângă care trăiesc de decenii și mă felicit că m-am măritat cu el, lăsând fluturii tinereții la o parte. Mai ales azi, când privesc în jur la tot ceea ce mă înconjoară! Îmi iubesc soțul-medicină. E loial, tandru și blând. Nu m-a dezamăgit. Dar scriitura este iubitul năvalnic din adolescență, primul iubit, nopți fierbinți lângă el, nițel techergheu, genul de iubit care nu place părinților. Este cel lângă care puteam muri de foame, dacă nu ascultam la timp și plecam cu el în lume. Probabil mă și înșela. Dar ce patimi! Cam asta-i scriitura pentru mine! Este iubitul care mă mai sună uneori, îmi redeșteaptă noianul de trăiri și nici azi nu pot să-i închid telefonul în nas, zicând să mă lase în pace, că sunt femeie serioasă la casa ei. Fac ce fac și tot mai accept câte o întâlnire de taină.

– Cum şi când ţi-ai dat seama că ştii să citeşti şi să înţelegi ce citeşti? Descrie-mi primii tăi ani de viaţă, atât cât te lasă conştiinţa şi memoria.

– Mi-e și jenă să-i descriu. O să crezi că mă laud. În definitiv, hai să mă laud!

Am fost un copil precoce, citeam cursiv românește și rusește încă de la cinci ani. Bunicul meu, iertat fie, s-a ocupat destoinic de educația mea, a fost dascăl- profesor de limba rusă, bunica învățătoare, mama profesoară, tata medic veterinar. Dar bunicul a fost acela care m-a îndrumat, de când m-am născut. În clasa întâi mă plictiseam cumplit când copiii buchiseau „Ana are mere”, fiindcă eu citeam deja cărți.

Otilia Ţigănaş decupatÎn primele patru clase n-am avut niciodată o notă sub 10. Notă, nu medie! Adică… stai, am avut o dată un 9 la științele naturii, într-a treia, învățătoarea mă prinsese cu garda jos, eu mă lăfăiam în bancă, amețită de gloria eternă. M-a chemat la tablă. N-am știut nimic, mă trecuseră toate transpirațiile. Inventam răspunsuri. Era stare de necesitate. Probabil așa se simțeau fugarii pe fâșie, când îi prindea potera la graniță. Învățătoarea încurcată, s-a scuzat că trebuie să îmi dea un 9. Clasa în cor: ioaaaai! Eu m-am îmbolnăvit la propriu, iar familia a făcut ședință lărgită ca să analizeze ce anume a determinat insuccesul meu școlar. Nu exagerez. Așa a fost. (Cam așa, de fapt, am mers până am intrat la facultate la Cluj, că după aia… vai vai!)

Vorbeam și germana, făcusem grădinița germană și luam ore particulare de germană. M-am născut în Satu-Mare, oraș cu mulți maghiari, deci o rupeam bine și ungurește, dar fără scris-citit. Maghiara stradală. Deci, până pe la 7- 8 ani am mers paralel cu rusa, germana, maghiara și franceza la școală. Îmi plăceau la nebunie limbile. Engleza am început-o doar într-a cincea.

Cu pianul a fost rateu. M-au dus de câteva ori la o profesoară, dar eu am decretat cu fermitate că treaba cu pianul nu îmi place și PUNCT. Nu mi-au plăcut nici concertele simfonice, mă ducea tata spre cultivare, tata era meloman, dar pentru mine filarmonica fusese o plictiseală cumplită, mă foiam pe scaun, abia apucam să scap de acolo și nu pricepeam în ruptul capului ce poate să-ți placă la scârțâitul acela interminabil de vioară. Noroc că mă îmbrăca mama cu rochițele preferate, care mai atenuau din plictis. Cel mai tare mă distram în scurtele pauze, când tușeam toți. Tusea mea era cea mai vocală din sală.

Muzica pe gustul omului este muzica pe care o ascultă când e singur. Nici azi, singură, nu ascult muzică simfonică sau jazz. Cinstit. Bine, asta nu înseamnă că sunt fan Guță!

M-au dus și la gimnastică. De două ori pe săptămână. Așa, pentru elasticitate și sănătate. Dar nici acolo nu am fost în elementul meu, fiindcă nu suportam să fiu codașă, oricât m-aș fi antrenat nu aș fi ajuns ca fetele care se născuseră pentru gimnastică și care făceau șpagatul așa cum eu scriam poezii cu rimă. Fără pregătire, fără antrenament. Îmi amintesc ușurința cu care scriam compuneri, comentam texte din manual, sau compuneam poezii. Îmi amintesc ușurința cu care luam sistematic zece la română, din clasa întâi până la BAC, fără să mă zbat.

080– Eşti medic de ţară de câţiva ani buni, tămăduieşti ţărani. Te-ai amestecat cu ei. Cum e să lucrezi la ţară? Nu te simţi oleacă un fel de ţărancă de treabă, care doar din întâmplare are acasă nişte cărţi pe pereţi? Ţii acasă găini? Evident vorbesc despre confluenţe…

– Nu, nu țin găini, nici rațe, nici porc, nici nimic. Fac medicină, mă gândesc și scriu. Observi exprimarea „mă gândesc” în loc de “gândesc”. Este un exemplu al mesajului fin. Voiam să exprim modestie. Dar să revin la întrebare. Cred că e bine ca fiecare să-și facă treaba pentru care e pregătit. Găinile, rața, cartofii și laptele le capăt de la pacienți, în contextul „foloase hipercuvenite”. Nu cred în doctorul de țară agricultor. Păi sau ești doctor, sau agricultor. Nu le poți face bine pe amândouă. Și vracilor din peșteri li se aduceau hălci din vânat, nu ieșeau ei să vâneze. Învârteau prin fierturi tămăduitoare. Cum e să mergi trei zile la cules porumb (doară n-o să-ți lași porumbul să putrezească pe holdă!) în loc să stai la cabinet? Eu nu am această grijă.

De altfel, în arborele meu genealogic, eu nu am nici măcar amintirea unei străbunici cu broboadă, făcând plăcintă în căsuța de la țară! Necum bunici sau părinți. Sunt orășeancă de la strămoșii mei getodaci încoace, n-am ținut în viața mea o sapă în mână, iar să apuc o găină vie de pene, ca s-o tai pentru supa de duminică, ar fi coșmarul vieții mele! Mai bine disec un cadavru la cursul de anatomie, decât să ating necuviincios o găină care se zbate.

Odată mutată aici la Hășmaș, acu două decenii, am construit încetișor traiul care se potrivește ființei mele. O viață pe care o iubesc. O ador. A fost un joc al echilibrului, un exercițiu, o jonglerie, până am devenit una cu satul. Ca un șofer începător care, după o vreme, face corp comun cu mașina. Veneam din afară, eram „vinitură”, nu aveam neamuri în comună, prieteni, nu aveam istorie, rădăcini. Aveam însă un bărbat care îmi era deopotrivă coechipier și prieten. Îl mai am.

Nu cunoșteam regulile nescrise ale țăranilor, le-am învățat din mers. Linia între a fi arogant-rapace și a fi fraier, este extrem de îngustă. Lipsa aroganței, de exemplu, nu înseamnă să accepți zâmbind bătăi în ușă la nouă seara, pentru adeverință de șomaj. Atunci mai dau cu dumnezei.

Abilitatea de a evita dușmănii, conflicte, excese de apropiere, a fost de asemenea o piatră de încercare. Dar mai ales abilitatea de a evita plafonarea, izolarea și suficiența.

Cred că reușita mea, (fiindcă este o reușită!) a pornit de la felul în care mi-am făcut meseria, începând cu dotarea cabinetului, investițiile, sfârșind cu disponibilitatea și empatia pentru omul bolnav sau sărac sau bătrân. Sau toate la un loc. Omenii știu precis, (simt ca un animal de pradă!) când îi iubești, sau când te prefaci de moment. Iar eu îi iubesc. Asta se simte, nu poți juca teatru douăzeci de ani!

081– O vreme aveai la Televiziunea Baricada Arad o emisiune despre sănătate, un fel de atelier de întrebări şi răspunsuri. Ce mai face Emisiunea „Sănătoşi cu dr. Otilia„?

– Am renunțat la ea, au preluat-o doi colegi medici, într-un alt format. Titlul emisiei se voia „Sănătoși cu doctor Otilia”, țin mult la „doctor” în loc de „dr.”, chit că pare detaliu, dar detaliile fac diferența, vorba reclamelor. Am dus emisia un an, obosisem, era în fiecare vineri, când trebuia să fac un drum Hășmaș- Arad –retur, devenise deja greu, mai ales pentru bărbatul meu, care mă plimba săptămânal cu mașina la studio. Dar a fost o experiență faină, care mi-a priit. O provocare. Am rămas colaborator.

Cu ani în urmă, mulți, am lucrat și la un cotidian arădean- „Reporter în Arad”, întrerupsesem medicina în favoarea presei. Ziarul a falimentat, (sper că nu din pricina mea!), iar eu am revenit la medicină, ajungând la vorba tatei. Zicea tata:

-Acu ce ai de gând? Să te plimbi din fițuică în fițuică, în ritmul în care vor falimenta fițuicile? Bagă-ți mințile-n cap! Ești doctor, ce dumnezeu.

Sigur, pe atunci eu iubeam încă „amanatul techergheu” de la prima ta întrebare! Scrisul. Presa.

 

– Ai publicat cartea de proză „Femeia cu şapte pălării“. Este debutul tău editorial. De ce ai scris această carte? Cum ţi-a venit? Povesteşte!

– Cartea este o culegere de proze scurte. Le-am scris pe rând, în timp. Nici nu mai știu de ce. Cartea-carte, am alcătuit-o atunci când am avut miză: concursul Festivalului Internațional Ars Maris, 2011. M-am gândit să depun manuscrisul în concurs, de fapt l-am depus la sfatul lui Radu Țuculescu, scriitor notoriu, care a crezut în mine. Demult mă îndemna să public și n-a fost singurul scriitor de renume care m-a îmbrățișat în breaslă. M-am simțit foarte bine primită, nimic din orgoliile stupide ale literaților, despre care se bârfea pe la colțuri. Sau poate am avut noroc să dau doar de aceia potriviți?

Oricum, materialul tehnoredactat trebuia să aibă un număr minim de cuvinte, ca să poată deveni o carte. Îmi lipseau destule pagini. Atunci m-am așezat în fața tastaturii hășmășene și mi-am zis: „Otilia, trebuie să mai scrii câteva povești!” Le-am scris în general noaptea, sau în week-enduri. Ca să scriu o poveste, trebuie doar să mă așez la birou, să mă rup de ce-i în jur și să deschid o pagină albă… atât. Povestea vine de la sine. Așa cum nu vin de la sine, în schimb, numerele de telefon. Apoi i-am dat titlu.

Manuscrisul a fost onorat cu „Premiul debut-proză”. Singurul. Aș fi ipocrită să spun că am rămas uluită atunci când mi s-a decernat premiul. Am fost extrem de bucuroasă, zburdam prin casă, dar pe undeva înlăuntru-mi, mă așteptam. Mă simțeam deja coaptă. Credeam și eu în mine, nu numai Radu Țuculescu.

– Ne invadează electronicul, internetul. Chiar tu ai blog pe internet, unde-ţi scrii cu mult şarm, dezinvoltură şi sinceritate preaplinul de gânduri, preocupări cotidiene mai mult sau mai puţin reale. Blog foarte citit de prietenii tăi electronici. Te întreb şi pe tine aşa cum i-am întrebat şi pe ceilalţi scriitori din acest ciclu de Dialoguri Deschise: cum vezi tu, Otilia Ţigănaş, raportul dintre cartea tipărită şi cartea pe electronic, aceasta din urmă câştigând vizibil teren? Cum apreciezi viitorul cărţilor şi publicaţiilor tipărite pe hârtie?

– Eu nu pot citi o carte electronică. Citesc pe net articole de specialitate, istorioare, scurte fragmente, dar cartea și ziarul le citesc doar în format de hârtie. Nu pot altfel. Nu pot mânca compot de prune din farfurie adâncă și cu lingura de supă, cum văd că mănâncă unii hășmășeni. Am nevoie de ceașcă și linguriță pentru compot. Nu pot bea pălincă din ceașca de lapte, nici supă de pui din pahar de cristal. Nu-s principii-sunt tabieturi, o încorsetare a mea în tradiții. Dar eu am cincizeci de ani… nu știu cum va fi. Sau refuz să mă gândesc, gândurile îmi devin scenarii de film SF.

Dar dacă sar peste nevoia de carte-carte cu coperți, da, recunosc aportul vital, uriaș al netului în viața mea, în deschidere, contacte, informare. URIAȘ!

2008_0101fff0123– Iartă-mi indiscreţia, tu porţi pălării? Îţi place să te îmbraci? Sau mai precis, cum îţi place să te îmbraci? Se mai poartă feminismul? Este de fapt o singură întrebare cu trei puncte.

– Nu port pălării. M-ar desființa. M-ar face „tanti”. Nu mă coafez cu bucle, „ca doamnele”. Nu port pardesie sau taioare care m-ar putea îmbătrâni. Mă îmbrac tineresc – zic eu, sport-fresh, dar urmăresc atent capcana ridiculului. Nu mă dau nici chiar Loredana Groza, Madona sau Tina Turner, dar nici nu adopt atitudinea de bunicuță asexuată.

Feminismul? Dumnezeu m-a ajutat să nu mă simt niciodată discriminată pe seama sexului. Ohh, dimpotrivă!

Sau să fiu egală cu bărbatul? Nici vorbă. Chiar n-am chef de egalitate, nu doresc nici să duc mașina în service, nici să bag lemne în centrală noaptea, nici să repar chiuveta din baie. Nu doresc egalitate!

-Nu ţi se pare că se cer publicate şi alte cărţi scrise de tine? Căci bieţii cititori – pe hârtie şi pe electronic – poate ar mai vrea SĂ TE CITEASCĂ…

– Am planuri. De fapt scriu. Am să mai public. Am publicat volumul de poeme „Poezii vânate de fisc”. Dar am depășit deja generos numărul de caractere fără spațiu alocate acestui interviu. M-am întins cu tasta. Mă onorează invitația ta la dialog, Petre Don, mulțumesc.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.