Dialoguri Deschise cu scriitorul Gheorghe Schwartz

0
215

„Nu sunt în stare să scriu literatură nici în germană, nici în altă limbă. Doar în română“

DSCN0139

– Gheorghe Schwartz, îţi mai aminteşti – aş face pariu că da – un moment stupid din copilărie, care s-a petrecut pe la opt ani? În ce măsură acel moment s-a cristalizat în memorie?

– În copilăria mea – şi nu numai la opt ani – au existat atâtea momente stupide încât ele au format făgaşul în care am vieţuit. Şi cum în memoria voluntară ne rămân mai degrabă amintirile plăcute, pentru celelalte, dacă n-au fost cu totul excepţionale, ar trebui să mergem la un psihanalist. El ne va spune şi în ce măsură ne-a influenţat existenţa unul sau altul dintre acele momente. Dar, decât să mă plâng de momente triste, mai bine să mă laud cu cel mai mare succes din viaţa mea şi care s-a petrecut în vara de înainte de a împlini şase ani: după ce am călătorit pe scările unui tren – mama şi cu mine, pe o scară, tata şi cu fratele meu pe alta, am ajuns în staţiunea Geoagiu Băi, unde, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi fracturez un braţ. (Acolo n-a fost chip să dăm de un medic, aşa că am aflat diagnosticul doar după două săptămâni, când am revenit acasă.) În staţiune se afla, desigur, şi o casă de cultură pentru tânăra clasă muncitoare. Şi se găsea acolo şi un joc de şah din care nu lipseau decât câteva piese uşor de înlocuit: tura cu o radieră, pionii cu nasturi şi nebunul cu un mosor de aţă. Cocoţat pe o stivă de cărţi pentru a putea ajunge la masă, am câştigat toate partidele jucate. Cu adulţi! Acela a fost cu adevărat momentul meu de glorie!

– În cartea de proză scurtă „Ucenicul vrăjitor” publicată în anul 1976, una din povestiri este intitulată „Marşeul” De ce se numeşte „Marşeul”? Ce înseamnă „marşeu”?

– Mi-e greu să răspund la această întrebare pentru că modelul mai trăieşte. Chiar în Arad. Îţi propun să vorbim despre semnificaţia acelui nume peste cinzeci de ani.

– Cunoşti limba germană perfect. Nu te-a tentat niciodată să scrii şi în această limbă?

– Nu, nu cunosc limba germană la perfecţie. Doar că pot întreţine o conversaţie şi să citesc fără mari eforturi un text. Fiind născut în Lugoj, acolo toată lumea vorbea mai multe limbi. Părinţii mei vorbeau între ei în limba maghiară, cu bunicile se discuta în limba germană, iar cu mine în limba română. Îmi pare rău că n-am învăţat atunci şi limba sârbă. Pe urmă, plecând de acasă, nu m-am mai folosit decât de limba română. Germana mi s-a reîncărcat din memorie cât am lucrat în diplomaţie la Bonn, iar cu maghiara lucrurile au fost foarte simple: cum în ultimii ani ai regimului aşa-zis comunist toţi ne-am pus antene pe case ca să putem recepţiona Budapesta şi, printre mulţi purici, posturile sârbeşti, şi cum ungurii nu subtitrează, ci sincronizează filmele, am început să-i traduc life soţiei mele cele ce se petreceau pe ecran, soţia mea nefiind deloc vorbitoare de maghiară. Aşa am reuşit să am o oarecare performanţă de a traduce din maghiară în română, în schimb, invers, din română în maghiară nu reuşesc mai deloc. Nu, nu sunt în stare să scriu literatură nici în germană, nici în altă limbă. Doar în română.

Schwartz-decupat– De-a lungul vieţii, ai îndeplinit diferite funcţii şi profesii, cum ar fi: profesor universitar şi decan de facultate, redactor şef adj. la reviste de cultură, director şi profesor la o şcoală specială, şef de inspectorat de cultură, director zonal la Institutul Cultural Român. La toate acestea se adaugă cea de consilier cultural al Ambasadei României din Germania. De ce n-ai rămas în diplomaţie?

– Răspunsul este din nou simplu: pentru că, venind la conducerea Ministerului de Externe dl. Meleşcanu, acesta miercuri mi-a lăudat activitatea, iar vineri m-a dat afară. E drept că, ulterior, mi s-a propus un alt post de reprezentare în străinătate, însă, de data asta, am refuzat eu. Pentru mine, scurta perioadă din diplomaţie a fost o experienţă extraordinară, dar atmosfera de atunci (eram în 1992-1993) mă sufoca. Şi iniţiativele mele – nu puţine – s-au scufundat în acea atmosferă. Era limpede că, dacă nu m-ar fi dat afară dl. Meleşcanu, mai devreme sau mai târziu aş fi plecat din proprie iniţiativă. De altfel, eu am pătruns în lumea aceea când, după marile transformări ce s-au vrut în urma evenimentelor din 1989, Uniunea Scriitorilor a arătat că eram reprezentaţi cultural în străinătate de persoane care numai oameni de cultură nu erau. Aşa că am fost trimişi la diferite ambasade şase „viruşi”, cum s-a exprimat cel ce ne-a trimis. Dintre cei şase (Eugen Uricaru, Mihai Sin, Andrei Ionescu, Grete Tartler, Ioana Ieronim şi Gheorghe Schwartz), doar cele două doamne au reuşit să-şi termine mandatul, Grete Tartler izbutind chiar, după experienţa vieneză, să ne reprezinte cu cinste în calitate de ambasador la Copenhaga şi Atena. Ceilalţi am renunţat după mai puţin de unu-doi ani. În mod cert, nu eram doriţi şi ni se dădea mereu de înţeles acest lucru. Şi nici douăzeci de ani mai târziu, lucrurile nu s-au prea schimbat, ceea ce s-a întâmplat cu „execuţia sumară” a d-lui Andrei Marga, a echipei sale şi a iniţiativelor sale la ICR vine în continuarea celor arătate.

 

– În anul 1985 ai început să scrii ciclul romanesc „Cei O Sută”,  care a debutat editorial în 1988 cu romanul „Anabasis”. I-au urmat alte zece volume. Ultimul roman  din acest ciclu a apărut în 2013, „Agnus Dei”. Este într-adevăr ultimul roman din ciclu? S-a terminat „Cei o sută”?

521888_270637723046240_948874101_n– Ciclul „Cei O Sută” reprezintă o istorie livrescă a istoriei atestate a omenirii. Adică o perioadă de aproximativ 2.500 ani. Ceea ce a fost înainte de aceasta nu ne-a parvenit decât, în principal, din legendă şi din mit. Dacă, în decursul timpului, o familie procrea în medie la 25 ani, înseamnă că în toată vremea asta, aparent atât de lungă, n-au fost decât o sută de generaţii. (Eu am luat o sută de personaje fictive din tată în fiu şi le-am introdus printre evenimentele care au parvenit până la noi). Or, dacă toată istoria noastră atestată se reduce la doar atât, înseamnă că fiecare dintre noi reprezintă un procent de istorie. Hăul din percepţia noastră nici nu este atât de adânc!  Primul meu personaj („Venit pe ape, asemenea lui Moise, Theonomul şi a lui Sargon, Regele”) s-a născut în anul 556 î.Ch. Iar Al O Sutălea ne este contemporan, ba ne prevesteşte şi ceea ce se va întâmpla cu el (cu noi) în următoarea perioadă. Aşa că acest Cei O Sută este un ciclu terminat, unul pentru care am lucrat peste douăzeci şi şapte ani (trebuind să citesc tot ce a format butaforia diferitelor epoci, care au fost cutumele în locurile pe unde au trăit şi colindat personajele mele, ce era voie şi ce nu era voie într-un anumit ţinut şi timp). Când am început acest proiect, nimeni nu i-a dat o şansă de a fi terminat, mai ales că tradiţia în literatura română este să se anunţe proiecte colosale, care, apoi, să nu depăşească litera B. Da, acum CEI O SUTĂ nu mai este un proiect, ci un lucru terminat. Doar dacă voi trăi până în anul 2067, până când este valabilă cartea mea de identitate, promit să mă ocup şi de Al O Sută Unu-lea. .

 

– Cei ce te cunosc şi în particular ştiu că munceşti enorm, că te implici serios în viaţa culturală şi literară a Aradului şi a ţării. Totuşi, parcă în ultima vreme cam lipseşti de pe această scenă… Oboseala cumva? Sau mă înşel?

– Am să încep cu o amintire: în 1980, am fost într-o delegaţie scriitoricească în Uniunea Sovietică. Am fost primiţi cu o largheţe greu de imaginat pentru noi, în acele vremuri. Aşa că l-am întrebat pe tovarăşul Kotkov, secretarul de atunci cu relaţiile externe al Uniunii Scriitorilor din URSS cum de au atâţia bani pentru cultură. Ne-a răspuns franc: „Dacă băgăm atâţia bani în Cuba, Coreea de Nord etc., atunci putem să le dăm câteva firimituri şi artiştilor. Şi ştim că vor tăcea”. Da, dar acum la noi există pluripartitism şi nu mai este destul ca scriitorul să tacă, el trebuie să facă o campanie cât mai deşănţată pentru regim, dacă vrea s-o ducă bine. Şi cei care fac acest lucru o duc mult mai bine decât îşi închipuie „plebea”. Eu m-am implicat, într-adevăr, în viaţa culturală – şi nu numai – a Aradului. Dar a trebuit să constat că, în politica administraţiei locale, nu este nevoie de mine. Aşa cum nu este nevoie nici de alţi artişti care au performat. Dovada acestui lucru – şi care a umplut, cel puţin pentru mine, paharul – a fost în vara aceasta, când s-a organizat, pe bani foarte mulţi, o întâmplare scriitoricească, unde au fost invitaţi autori de peste ţări şi mări şi unde scriitorii importanţi din Arad n-au fost chemaţi decât eventual să aplaude. (În perioada aceea, proza a luat premii naţionale, poezia premii peste hotare, critica şi eseul au fost prezente în presa de prestigiu). Aşa că, după cum se vede, Aradul se vrea Capitală Europeană Culturală, dar, probabil, fără artiştii de valoare recunoscută din Arad, ci doar cu un grup de persoane agreate din alte motive.

 

– Nu cu mult timp în urmă, Uniunea Scriitorilor din România a acordat premiile literare pe anul 2014. La secţiunea Cartea de proză premiul i s-a acordat lui Gheorghe Schwartz pentru cartea „Cei o sută, Agnus Dei”. Cum reacţionezi la acest premiu, ştiut fiind că în întreaga ta carieră de scriitor ai primit în jur de 25 distincţii naţionale şi internaţionale pentru literatură? Nu cumva ai devenit imun la aceste premii?

După cum se ştie, scriitorul (artistul, în general) este orgolios. Premiile şi decoraţiile îţi ridică moralul într-o lumea pragmatică, mercantilă, care mai degrabă îi dispreţuieşte pe „cei ce-şi pierd vremea” cu activităţi atât de puţin recompensate material.

 

DSC05611– Fenomenul literar s-a schimbat mult în ultimul deceniu. Acum apar cărţi pe format electronic. Chiar şi cititorii parcă au alte aplecări şi aplicări pentru citit. Parcă percutează altfel la cartea scrisă pe hârtie. Cum crezi că este percepută în prezent literatura, atât de cititori cât şi de critici? Mă refer la literatură în general, şi la cea scrisă de Gheorghe Schwartz în special…

– Şi când a apărut aparatul de fotografiat, mulţi au spus că o să dispară pictura. Şi când a apărut patefonul, s-a prezis sfârşitul concertelor în sălile filarmonicilor. La fel se proclamă şi astăzi sfârşitul literaturii pe suport de hârtie. Eu cred că viitorul va fi la fel ca şi cu picturile care continuă să ne farmece, ca şi cu muzica aptă de a ne duce în altă lume în sala de concerte. O locuinţă oricât de opulentă, mi se pare săracă şi demoralizatoare, dacă nu are şi nişte rafturi cu cărţi. (Aflând aceasta, unul dintre marii semianalfabeţi, noi îmbogăţiţi a comandat două camioane de cărţi…)

Despre recepţionarea scrisului meu prefer să nu vorbesc. Cel puţin nu până mai sunt în viaţă. Într-o lume cu atâtea „interese conexe”, timpul este cel ce va decide. Iar eu am încredere doar în posteritate.

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.