Colaboratorul nostru, Bujor Buda, s-a stins din viaţă în aceste zile. A fost o personalitate proeminentă a Aradului, un magnific al interviului, un activ luptător pentru păstrarea patrimoniului arhitectonic al Aradului. Bujor Buda suferea profund când vedea un kitsch arhitectural, când edilii păreau indiferenţi în faţa unor degradări ale clădirilor de patrimoniu. Scria cu patimă pozitivă, era neînduplecat faţă de indiferenţa concitadinilor săi faţă de construcţiile istorice. Buji, cum îi spuneau prietenii – şi avea mulţi, mulţi – era un coleg desăvârşit. Evident, n-am putut să-l ocolesc atunci când în anii 2014-2015 am publicat în Glasul Aradului un ciclu de interviuri cu personalităţile culturale ale Aradului, interviuri incluse ulterior într-o carte. În memoria lui, a colegului nostru, Bujor Buda, reproducem mai jos acel interviu, publicat în Glasul Aradului în ziua de 4 august 2014, înainte ca boala care l-a răpus să prindă aripi.
***
– Bujor Buda eşti un cunoscut publicist şi scriitor arădean, un activ apărător al patrimoniului arhitectonic al Aradului. Cine eşti de fapt, Bujor Buda, de unde vii?
– Strict biografic: m-am născut în Pâncota-Arad, la 24 octombrie 1935. Dar hai să-ţi spun mai pe larg. Provin dintr-o familie nu foarte înstărită, dar cu pregătire şcolară, cu activităţi în lumea bună a societăţii de atunci a României. Sunt singurul urmaş a unei generaţii întregi de intelectuali, oameni luminaţi, pe de o parte, şi a multor generaţii de ţărani harnici din Câmpia Aradului. Tatăl meu a fost notarul Primăriei Pâncota, iar bunicul a fost preotul comunei Dezna. Mama, o femeie cerebrală, placa turnantă a familiei, mi-a influenţat viaţa şi copilăria, alături de bunicul meu, preotul căruia eu îi spuneam Moşu. Mama era o femeie citită, a absolvit Academia Comercială şi alături de sora ei – Cornelia Bodea, academicianul de mai târziu – au fost mândria familiei. Deci, nu vin de foarte departe de oraşul Arad, am rădăcinile prin zonă.
– Ce este PRO URBE şi de ce este?
– Interesantă întrebare! La care se poate răspunde sec: este un ONG non-profit cu misiunea de a apăra ce are mai frumos Aradul în domeniul arhitecturii, asoci- aţie înfiinţată în anul 2005.
De ce este? Pentru a stopa declinul arhitecturii şi pentru a ridica civilizaţia la rangul de stare cotidiană normală.
Însă văd, simt că o asemenea „telegramă“ nu te mulţumeşte, Petre Don, aşa că hai să detaliez tema, destăinuindu-mi gândurile de atunci şi de acum. Dar hai să inversez ordinea întrebărilor! Deci:
De ce este? Înfiinţarea asociaţiei îmi aparţine din considerentul că pentru a stopa degradarea arhitecturii arădene este necesară o unire a forţelor societăţii civile. Semnale primisem din toate direcţiile: cetăţenii nemulţumiţi că se distrug monumente, clădiri emblematice, mentalitate – cumpără, ruinează, dărâmă şi lasă – a început să facă ravagii. Dispare istoria şi mărturiile unor evenimente ce ne-au definit şi ne-au impulsionat evoluţia. Această mentalitate de care vorbeam, ruinarea clădirilor, începe cu deteriorarea acoperişului, apoi lăsarea deschise a geamurilor şi uşilor, ploaia să cadă şi să putrezească tavanele, podelele, zidurile. Clădirea devine treptat pericol public şi automat vine autorizaţia de demolare. Priviţi Indagrara, Teatrul Vechi, clădirea MARTA, pe clădiri emblematice, pe străzi centrale cresc copaci din zidul clădirii, Palatul Buhus este măcinat de boli cronice, pe str. Eminescu sunt atâtea clădiri ce au etajul întâi nelocuit şi cu acoperişul şubred! Hotărât să opresc acest cortegiu funerar am convocat prieteni şi oameni de ispravă în Sala 70 a Primăriei Arad şi am constituit Asociaţia. În unanimitate de voturi am decis să se numească Asociaţia „Arh. Miloş Cristea“, dar n-a fost să fie aşa. Fără să intru în amănunte neplăcute, prof. P. Pavel Puskel a propus PRO URBE şi PRO URBE a rămas.
Armele prin care Asociaţia PRO URBE s-a făcut cunoscută au fost multiple: ieşiri în mass-media, a început un serial la Tv ce durează din 2005. Am cerut Comisiei de Urbanism din CLM să permită unor reprezentanţi ai Asociaţiei să asiste la şedinţe cu rol consultativ. Deci, de ce este Asociaţia PRO URBE? Citez din Statut: „… pentru că are ca scop protejarea şi reabilitarea monumentelor din Arad, respectiv monitorizarea activităţii de păstrare, protejare, restaurare a patrimoniului arhitectural al oraşului, desfăşurate de instituţiile implicate în gestionarea ansamblului menţionat.“
Şi atunci, ce este PRO URBE? Este o pleiadă de oameni entuziaşti, uniţi prin dragostea de Arad, oameni de acţiune ce-şi doresc protejarea arhitecturii şi istoriei oraşului. Aceşti oameni au un program comun prin aderarea voluntară la Asociaţie. Ei au obligaţii, dar au şi drepturi.
– Ca o recunoaştere a activităţii tale de trăitor al acestei cetăţi, ca luptător pentru păstrarea valorilor cetăţii, ai fost recompensat, Bujor Buda, cu Titlul de Excelenţă. Ce înseamnă această distincţie pentru tine ? Ce îţi poţi dori mai mult de atât?
– Sigur, cine nu se bucură de o recunoaştere publică a muncii sale? Normal, m-am bucurat şi eu. Iar faptul că Primăria a ţinut să mă onoreze cu acest titlu, chiar mă ambiţionează atât cât mai sunt încă activ. Ce-mi doresc mai mult? Modest cum sunt şi cum mă ştii, nu-mi doresc nimic mai mult decât să fiu declarat Cetăţean de Onoare al Aradului. Dar probabil sunt prea tânăr, aşa că mai pot să aştept…
– Tinere Bujor Buda, eşti poate cel mai bun intervieveur şi moderator de televiziune din Arad. Totodată ai publicat cărţi, articole în presa scrisă. Ce deosebeşte un interviu vorbit de un interviu scris?
– Spontaneitatea! La un interviu de la radio sau de la televiziune discuţia curge-bine sau rău-continuu, fără întreruperi. Gafa odată făcută, ai două alternative: ori o scoţi la montaj, ori refaci interviul cu o nouă înregistrare. Iar timbrul vocii, ineditul gestului, exclamaţiile, tăcerile au un efect mai pregnant la interviul radio-tv. Pe când la interviul scris aceste mijloace ajutătoare se lasă la închipuirea cititorulului, intervieveurul intervenind destul de rar pe aceste lucruri. Interviul scris se bazează exclusiv pe puterea cuvântului, a sugestiei.
– Numeşte o singură construcţie care îţi place cel mai mult, construcţie care face cinste Aradului. Doar una!
– Greu să mă hotărăsc şi să amintesc un singur edificiu, când în Arad sunt vreo 200 în stil „1900“, frumoase foc. Toate pot fi embleme pentru oraş. Totuşi, PALATUL CULTURAL (1911-1913) din Piaţa „George Enescu“ are atâtea calităţi ce-i completează frumuseţea neasemuită. Operă a arhitectului de geniu Szantay Lajos, care a realizat sala de concerte cu o acustică extraordinară. Din punctul de vedere al stilului, palatul îmbracă haina tuturor stilurilor arhi- tectonice existente pe teritoriul judeţului Arad. În interior este un fast şi un bun-gust ce impresionează, holul de onoare, vitralii colorate în Sala de spectacole, candelabrele şi desenele mozaicului din holul central. Palatul mai găzduieşte şi Complexul Muzeal cu secţiile Istorie şi Ştiinţele Naturii.
Cu acest edificiu, Palatul Primăriei şi-a completat salba de nestemate ce îl înconjoară.
– Mulţumesc, Bujor Buda!
