Dialoguri Deschise cu ziaristul Tristan Mihuţa

0
99

„Este o naivitate să te crezi Zeu în presă“

Tristan generic şi decupat

–  Tristan Mihuţa, eşti unul dintre cei mai importanţi jurnalişti arădeni ai ultimelor decenii, dacă nu chiar cel mai important. În cariera ta de ziarist ai creat publicaţii noi, ai fost mentorul unei generaţii de jurnalişti, ai format o adevărată şcoală de presă.

Ei, bine, acest simbol de presă a fost lider şi-n pruncia sa?

Tuşează-mi câteva aspecte din copilăria ta, care te-au marcat.

-Fără să fi conștientizat atunci, eram un lider de gașcă, pe strada mea sau la școală. Era o gașcă de copii cuminți, nicidecum una agresivă. Eram binecrescuți și nu făceam decât prostioare. La vârsta aceeea nu îți propui să fii șef, intervine selecția „naturală”. Ce m-a marcat? Am dobândit conștiința de sine într-o zi de primăvară. Văd totul foarte limpede… Eram în a doua curte a casei noastre, printre găini și câinele Azorel. Între cele două curți era un gard cu plasă de sârmă. Aud voci exaltate. Mă uit. Un bărbat tânăr, frumos, cu un cufăr imens, a intrat în curte. Mama m-a chemat să vin repede. M-am supus, că, deh!, era vrerea mamei. Bărbatul m-a luat în brațe și m-a sărutat îndelung, în timp ce mama repeta: „Tristan, e tatăl tău”! Venea din armată – pe atunci, stagiul militar era de trei ani. Când a plecat el în armată, eu eram, de câteva luni, „pe țeavă”, vorba unui vecin de-al meu de la bloc. Din ziua aceea am înțeles că exist, că sunt „persoană”. Amintiri? Am în minte nu doar întâmplări, ci și senzații, mirosuri, trăiri.. Probabil, m-am născut cu capacitatea de a deveni receptor foarte sensibil. Îmi amintesc o vorbă răutăcioasă a unei vecine: „Căposule”! Culmea e că am un cap normal, dar numai ea știe de ce și cât de grea voia să fie remarca sa. Foarte mult m-a marcat, peste ani, o întâmplare. Eram în clasa I, … pe la început de octombrie… Zi frumoasă, încât ferestrele clasei erau larg deschise… Deodată, aud: „Tristane, Tristane!”. Am recunoscut vocea. Era a surorii bunicului meu, o femeie micuță, slăbuță, care locuia peste drum. Tușa Sida. Învățătorul, Augustin Nădășan, s-a dus la geam: „Ce e măicuță”? „Tristan e aici?”… „Da” … „I-am adus de mâncare”… Într-o gentuță de grădiniță, din tablă, cum erau toate gentuțele pe atunci, îmi adusese „pită cu oloi”… Oloiul ce se scurgea din gentuță era o revărsare a sufletului ei bun, generos. Așa mă servea ea, când treceam drumul și o căutam… Pită moale, oloi, (untdelemn îi zicea, la alimentara de la care adesea mă duceam să-i cumpăr – vânzătoarea îl pompa dintr-un butoi uriaș, de 200 de litri)… Mai îmi punea un pic de sare, boia și ce mă „goșteam”! Nu o să-i uit niciodată gestul. Nu avea nepoți, de la băiatul ei, așa că mă avea pe mine. Între noi s-a instaurat un atașament curat, tainic. De multe ori m-am gândit cu cât drag o fi pregătit ea acea „pită cu oloi”, ca să vină la mine, la școală! Dumnezeu cred că are grijă de sufletul ei bun! Adică, nu cred, sunt sigur de asta.

– Ai urmat o facultate de filozofie-istorie. Ce are filozofia şi istoria cu jurnalistica? Cum şi de ce ai ajuns ziarist?

-Am absolvit Facultatea de Filosofie, la Universitatea București. Pe atunci, la București era „filosofie pură”, doar la Cluj și Iași era secție de filosofie-istorie. Chemarea spre filosofie a venit în urma lecturilor. Printre alții, Jack London, cu Lupul de mare și cu Matin Eden m-a stârnit să mă întreb. Pentru că așa a apărut filosofia în lume – în urma mirării și a întrebărilor pe care și le-au pus oamenii. De ce se întâmplă, cum se întâmplă, ce suntem noi, ce rost au toate, care e sensul vieții, dacă e vreun sens etc.?… Așa am ajuns la Facultatea de Filosofie… Întâmplarea (nici nu ne dăm seama cât cântărește întâmplarea în parcursul fiecăruia prin lume!) a făcut să avem un curs FACULTATIV de ziaristică. Voiai, te duceai la curs; nu voiai, adio și n-am cuvinte! M-am dus, negândindu-mă nicio clipă că voi ajunge ziarist. Karma! Eu visam estetică sau critică literară… Datorită cursului de ziaristică, am ajuns să fac practică studențească la Scânteia tineretului și la Flacăra roșie, din orașul nostru. Redactorul-șef, Crăciun Bonta m-a remarcat și peste ani m-a luat la ziar.

Ce are filosofia cu jurnalistica? Are! Lucian Blaga, poate cea mai sclipitoare minte a neamului, singurul român care a creat un sistem filosofic, zicea că filosofia este bemolul vieții; te ajută să adâncești lucrurile cu o jumătate de ton. Numeroasele aplicări asupra unor texte filosofice, la cursuri și la seminarii, în urma unor lecturi particulare mi-au creat aptitudinea de a despica „firul în patru”, facilitatea de a pătrunde dincolo de aparențe, la esență… Nu există un exercițiu mai fascinant și mai uitil decât meditația filosofică. Nu sunt un filosof, dar datorez totul filosofiei: prin ea am învățat să gândesc. Or, pentru un ziarist capacitatea de a înțelege ce și de ce se întâmplă este esențială.

– Îmi amintesc de un articol scris de tine prin anul 1984 despre Helmut Duckadam, cu mult înainte ca acesta să ajungă „Eroul de la Sevilla“. Articolul se numea „Îţi mulţumim Duckadam!“ şi a fost publicat cu prilejul transferului acestuia de la UTA, la Steaua Bucureşti. Ai intuit perfect: omul a ajuns legendă.

Care a fost, care este relaţia ta cu sportul, cu fotbalul în special?

10906123_717408265040665_6207908105178305612_n-Eu am iubit enorm fotbalul, de mic. Am jucat la „pitici” și la juniori, la UTA. Am fost campion național cu juniorii de la UTA. Și mi-am dorit, peste ani, să fiu un cronicar sportiv. Era și un mod de a te eschiva de la articolele propagandiste, dar, întăresc, pasiunea mea era mai presus de toate. Din diverse motive, chit că în redacție s-a convenit că sunt cel mai competent în materie (doar aveam sportul în sânge), nu am ajuns titular la departamentul sport. Însă, cine va avea curiozitatea să răsfoiască presa vremii (oare, o mai are cineva?) va constata că am fost cel mai prolific cronicar sportiv. Nu am lipsit de la nicio partidă jucată de UTA în deplasare. Așa m-am apropiat de jucători, așa i-am cunoscut, pe teren și la ei acasă, așa s-a instaurat între noi un respect nedisimulat. Știu acel articol despre Duckadam (se impusese ca presa să-i scrie numele altfel: Ducadam). Și mai am plăcerea de a-l fi întâmpinat pe Helmut la Aeroportul din Arad, imediat după Sevilla, și apoi ne-am dus la club, la UTA, unde mi-a acordat un interviu. Mare campion și totodată, nefericit, acest Helmut Duckadam…

– „O figură emblematică pentru jurnalismul din Arad, unul din ultimii veritabili oameni de presă locali, ancorat în fenomen trup şi suflet“, spune despre tine jurnalistul şi profesorul de jurnalism Andrei Ando, unul din profesioniştii de forţă formaţi de tine.

Lăsând modestia în vestibul, te recunoşti în această caracterizare?

– Cum să nu mă recunosc?! Modestia este o chestiune de bun simț, e bună, dar excesul de modestie este fariseism. Da, am fost ZIARIST. Am abordat toate genurile gazetărești, fără să mă fac de rușine. Mă laud cu peste 5.000 de Accente (editoriale, P.D.), cu multe reportaje, mai multe decât oricare altul. Am fost o voce (Doamne, ce greu îmi e să vorbesc la trecut despre mine, câtă vreme sunt viu, gândesc, scriu!…) în Arad. Am fost temut, am fost respectat, am fost urât. Nimic nefiresc, într-o lume atât de diversă. Meritul meu, pe care mi-l arog, este că am crezut în tineri, în puști și în puștoaice. Ei aveau entuziasm, nu erau blazați, nu aveau complexul niciunei vinovății… Și cred că de sub „aripa” mea au zburat mulți șoimi, dacă nu cumva vulturi!…

– De o vreme ai pus condeiul deoparte, nu mai scrii la ziare. Nu-ţi lipseşte exerciţiul zilnic, „vocalizele“ cum plastic le zicea prozatorul Gheorghe Schwartz exerciţiilor scrisului? Cum „te rabzi“?

-Mă rabd cu greu. Scriu în gând, zilnic, zeci de articole, zeci de Accente. Aș fi putut scrie la Glasul Aradului, dar am zis că nu este bine, având în vedere că fiul meu Cosmin, era reactor-șef. Alții nu m-au solicitat. Cei de la Jurnal arădean nu mi-au strâns nici mâna, după ce m-au „ejectat”. S-au bucurat că am plecat, așa că de ce mi-ar fi solicitat o colaborare. Nici Orlando Toader, nici Alin Olteanu, oameni lansați de mine în presă, nu au considerat că le-aș putea fi util. E drept, nici eu nu m-am dus să mă ofer – era culmea să dau „probe de joc” în fața ucenicilor!

– De circa zece zile ţi-ai lansat prima ta carte, „Adevărul, gol-goluţ“ , una de memorii. Beletristică, carevasăzică! Sinceritatea ta în această carte este pe alocuri dezarmantă. În mod sigur ţi-ai creat noi duşmani, ţi i-ai reactivat pe cei vechi. Dar, de asemenea, ţi-ai câştigat noi prieteni şi ţi i-ai reactivat pe cei vechi. Lumea presei, despre care scrii, este orgolioasă, uneori exhaustivă, dă impresia că deţine adevărul absolut, nu suportă alternative. Bineînţeles nu e singura breaslă, aşa e şi în lumea artiştilor, a altor profesii cu impact public.

Nu ţi-a fost teamă de această realitate, pe care o cunoşteai perfect atunci când ai scris cartea?

10689449_717048021743356_3406965120685775127_n -Este o naivitate să te crezi Zeu, în presă. Și mai mare eroare, capitală eroare, este să crezi că poți manipula opinia publică. Vezi alegerile din 16 noiembrie. Am trăit și eu la braț cu asemenea Iluzii. Da, de acord, „Adevărul gol-goluț“ e o carte dură, pentru că taie în carne vie, nu analizează fosile. Oamenii sunt vii, faptele lor sunt recente. Citindu-mi cartea, poetul Vasile Dan, membru al Uniunii Scriitorilor îmi scria: „Dragă Tristan, cartea ta e una vie. N-am lăsat-o din mână citind-o. Una biografică. Crâncen de sinceră cu tine însuți. Dar mai ales cu cei din jur (nu-ți scapă nimeni dintre cei care au scris la ziar în ultimii 30 de ani, profesioniști sau marionete, agramați sau doar impostori, peste o sută de nume, probabil). Nu-mi vine să cred că a apărut așa ceva. Adică cineva din interiorul sistemului – al presei locale, mai întâi comuniste, apoi postcomuniste – îi dă în gât pe toți. Fără a se uita pe sine însuși. Un act pur și simplu de lustrație. O ardere cu fierul roșu a buboaielor ce s-au fost înmulțit pe biata hârtie tipărită. Cum am trăit, în mare,  eu însumi povestea  ta, pe propria mea piele, pot să-ți confirm  opiniile în proporție de 90 la sută”.

Cred că am făcut un demers inedit, fără precedent în istoria presei arădene. Și mă bucur pentru ce am realizat – momente de viață și o sumedenie de schițe de portrete…

– Între etică, morală, adevăr, sinceritate ce primează la un ziarist? Până unde merge fidelitatea ziaristului pentru editorul său, fără să-şi păteze deontologia?

-Toate sunt esențiale. Ce ar fi un ZIARIST, cu majuscule, fără ei, Dumnezeii, care sunt etica, adevărul, sinceritatea? „Fidelitatea” față de editor este o opțiune personală. Înainte de 1990 era obligatorie – o singură dată încălcai regula și nu mai aveai drept de recurs. După 1989, ziaristul a putut opta. Dacă a avut onoare și sânge în corp a refuzat compromisul, recompensat cu un salariu, adesea îmbietor. Periculos și nedemn pentru o ființă umană este să te faci sclav de bunăvoie. Să-ți vinzi demnitatea, onoarea, pentru un salariu ori pentru o funcție. Este opțiunea unor oameni mici și, din păcate, sunt tot mai mulți oameni mici, oameni de nimic în presa noastră.

– În bogata ta carieră de ziarist şi de conducător de succes de ziare – ziarul „Adevărul de Arad“ a ajuns la cel mai mare tiraj din ţară printre jurnalele locale, întrecând chiar unele publicaţii naţionale – deci în cariera ta ţi-au acordat interviuri personalităţi marcante din varii domenii de activitate. Poţi să evoci aici o singură personalitate pe care tu o consideri mai deosebită, persoană care te-a marcat ?

-Da. Indiscutabil, Nicolae Dabija. Redactor-șef al revistei basarabene, Literatura și Arta. Nicolae Dabija, de naționalitate română și religie ortodoxă, este nepotul arhimandritului Serafim Dabija, unul din marii duhovnici români, deportat în Gulag în 1947. M-a primit în biroul său din Chișinău. Era în vara anului 1990. URSS nu se destrămase, dar revista Literatura și Arta era plină de glorie. Ea, prin Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi și atâți alți bravi basarabeni, a învins tancurile sovietice, oamenii ieșind în fața acestora cu piepturile goale, braț la braț, cu copiii în brațe… Luptau, încă în 1988, pentru limba română și scriere latină. M-a copleșit simțământul românesc al lui Nicolae Dabija și curajul cu care exprimat acest simțământ, dezideratele pro-românești în revista pe care o conducea, dar și în viața publică. În timp ce discutam, a intrat în birou fetița lui, Doinița (nume simbolic, nu?) și s-a aruncat în brațele tatălui… Apoi, a rostit cu cel mai autentic glas românes: „Sărut-mâna!”. Câte lacrimi nu am „înghițit” cu marii intelectuali și patrioți de la Chișinău! Le-am „înghițit” ca să nu par atins excesiv de emoție, deși rar am trăit așa emoții!

– Presa scrisă şi tipărită pe hârtie se află, trebuie s-o recunoaştem, într-un anumit regres în faţa celei vizuale şi, mai ales, în faţa presei electronice. Cum vezi tu viitorul presei pe hârtie, a ziarului clasic, cel frunzărit prin parcuri, prin staţii de tramvai sau la birou în timp ce-ţi bei cafeluţa? Moare ziarul? Dispare Dinastia Gutenberg?

-Da, se pare că hârtia nu mai suportă povara ziarului. Evoluția este atât de rapidă, de accelerată încât te năucește. Eu vedem un fax abia în 1990. Telefoanele mobile, laptop-urile, mail-urile, messengerul, facebook-ul etc. au venit peste noi de la o zi la alta. Presa tradițională a murit. Adio, reportaje! Adio, foiletoane! Adio, alintare a spiritului prin cuvânt! De acum, vom primi doar știri. Vom fi dirijați de la un anume Centru, pentru a fi stăpâniți, ca dobitoacele dintr-un țarc atent supravegheat. Asistăm la starea comatoasă a presei. Cu acest „deces” omenirea își mai pierde o dimensiune…Ce-i mai rămâne? E trist!

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.