de Paul Krizner

Osândeşte-te pe tine însuţi şi atunci
vei înceta să-i osândeşti pe ceilalţi.
Avva Ioan

În ultima vreme, timpul, care este un aspru judecător al meu, nu mi-a permis să mai aştern câteva gânduri personale; n-aş putea spune că a fost o perioadă a lipsei ideilor, ba, dimpotrivă, societatea în care trăim mi-a oferit destule titluri şi teme, însă şi dintr-o comoditate personală, dar şi datorită activităţilor, poate uneori inutile, care mi-au îngreunat atât mâna, cât şi pleoapele în momentul când ar fi trebuit să mai aştern câteva gânduri.
De ce din duhul lumii? Pentru că în ultima vreme am simţit mult mai profund acest duh, această stare a societăţii contemporane, cu problemele ei, cu suferinţele şi crizele economico-morale, încât nu ştiam dacă e lumea reală sau cea de care noi discutăm la emisiuni şi colocvii.
După câţiva ani de trăit în această societate, ca şi bugetar, dar nu rupt de trupul tainic al lui Hristos, adică de Biserică, am ajuns să observ o discrepanţă majoră între ceea ce ştiam şi credeam despre lume ca şi creaţie a lui Dumnezeu şi ceea ce este în fapt. E groaznic sentimentul, poate de-a dreptul dezamăgitor; cunoşti tot felul de oameni şi de personalităţi, tot felul de principii şi idei, tot felul de situaţii din care cu greu mai poţi vorbi de o mărturisire autentică a credinţei, sigur de la nivel de tribună, chiar şi academică, e foarte uşor să spui cine-i vinovatul sau cel drept, însă coborând în acest duh al lumii situaţia se schimbă radical.
Majoritatea suntem buni la toate, avem răspunsuri la orice întrebare existenţială, dar nu şi pentru noi, ne place să vorbim mult, dar nu neapărat cu folos, cum spunea Mihai Eminescu „e uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune”; ne pricepem la politică, dar nu ştim cu ce se mănâncă, ba mai mult, politizăm Biserica, ne pricepem la sport, dar şi aici avem probleme cu 11 metri, şi, ce e mai dureros pentru mine, pretindem că ne pricepem la religie, … da, în acest domeniu toţi suntem experţi, de la vlădică la opincă, facem o minunată disecţie teologică despre Dumnezeu, încât credem că noi am descoperit America.
Şi pentru că veni vorba de religie, şi nu mă pronunţ în necunoştinţă de cauză, am observat din acest duh al lumii că majoritatea frustraţilor acuză Biserica de neimplicare sau de prea multă activitate socială.
Într-una din zile, grăbindu-mă să-mi rezolv o problemă personală la o bancă din urbea noastră, am fost acostat pe stradă de un cetăţean cam de vârsta a doua. Era foarte iritat de faptul că într-una din emisiunile la care am fost invitat, folosisem un text din Sfântul Ciprian al Cartaginei „Extra ecclesiam nulla salus (În afara Bisericii nu există mântuire)”, şi ţinea să-mi explice el mie cum stă treaba cu Biserica, cu popii şi alte cele, văzându-l atât de pornit, mă gândeam în calmitatea mea, de-a dreptul enervantă
uneori, să-i ofer un pahar cu apă, dar de unde, nu era decât fântâna arteziană din zona Gării, în fine după aproximativ jumătate de oră de acuzaţii şi bârfe despre cutare şi cutărescu, după nu ştiu câte intervenţii, mi-am adus aminte de ce spunea Benjamin Franklin, şi anume „e de prost gust să reduci la tăcere un prost, dar este barbar să-l laşi să continue” şi atunci m-am hotărât, cu riscul de a fi de prost gust să-l întrerup şi să-i povestesc despre sitele lui Socrate, de care sunt ferm convins că acest cetăţean, responsabil cu timpul liber, nu auzise.
După această întâmplare relatată acelui cetăţean, care a ajuns să facă un cult din a bârfi pe toată lumea fără să-şi dea seama de ceea ce este el, m-am hotărât să nu-mi mai pierd vremea inutil, salutându-l şi văzându-mi mai departe de drum.
Continuarea în numărul viitor

Recomandările redacției