„Din sertarul meu interzis”: Dialoguri memorialistice în anii comunismului cu arhitectul Miloș Cristea

0
181

Publicistul şi scriitorul Emil Șimăndan, colaborator al cotidianului „Glasul Aradului”, este, după cunoştinţele noastre, singurul senior al presei arădene care în anii cei mai duri ai comunismului românesc a avut curajul să ţină „un jurnal interzis”, care nu a văzut încă lumina tiparului, unde a adunat însemnări redacţionale, articole, cronici şi interviuri pe care nu le-a putut publica în anii cenzurii (şi autocenzurii) comuniste.
Convorbirea cu eminentul arhitect arădean Miloş Cristea, realizată în anul 1986, într-un an de apogeu al dogmatismului ceauşist, pe care o publicăm într-un serial-foileton, face parte din „sertarul său interzis” – dosit într-un loc numai de el cunoscut, departe de „ochii vigilenţi” ai celor care-i monitorizau viaţa şi activitatea.
Emil Șimăndan: Aveam programat în agenda mea de pe biroul pe care-l aveam în secţia cultură-învăţământ a cotidianului „Flacăra roşie” o întâlnire, la 9 septembrie 1986, ora 10, cu arhitectul Miloş Cristea – fost conferenţiar, timp de 14 ani, la Secţia de arhitectură şi sistematizare a Facultăţii de Constucţii din cadrul Politehnicii „Traian Viua” din Timişoara, o secţie desfiinţată de autorităţile comuniste cu patru ani în urmă, după care arhitectul a fost angajat la Institutul de Proiectări şi Sistematizare a Judeţului Arad, în oraşul său natal. Întâlnirea am stabilit-o cu trei sau patru zile în urmă, când ne-am întâlnit, întâmplător, la cofetăria hotelului „Astoria”, unde arhitectul Miloş Cristea lua un ceai, iar eu o cafea. Ne-am aşezat la aceeaşi masă şi am început să discutăm despre arhitectura şi sistematizarea oraşului Arad. Întrucât cunoşteam că Hotelul „Astoria” (astăzi „Continental”) a fost proiectat în anii ’70 de arhitectul Miloş Cristea, am început să discutăm despre hotel şi modul în care s-a materializat proiectul acestui modern hotel din Arad, oraş vitregit de multe şi importante fonduri financiare până în anul 1968, timp de 12 ani în care a avut un statut de raion subordonat Regiunii Timişoara.
Interesul pe care l-am manifestat a însemnat de fapt o provocare pentru arhitectul Miloş Cristea, fără ca acesta să cunoască un amănunt că intenţionasem să-i iau un interviu la Institutul de Proiectări şi Sistematizare a Judeţului în legătutră cu noile cartiere de locuinţe ale municipiul, dar s-a opus „tovarăşul” Viorel Bulgăreanu, directorul Institutului. Acesta mi-a replicat, vădit iritat de intenţia manifestată, că a clarificat dumnealui problema în serialul pe care l-am publicat cu ceva timp în urmă, în zece episoade, consacrate noile cartiere ale municipiului Arad, serial în care, solicitându-i opinia,
s-a referit în mod deosebit la cartierul Micălaca pe care l-a proiectat împreună cu soţia, şi ea încadrată la Institutul de Proiectări şi Sistematizare a Judeţului Arad. Evident, puteam să trec peste interdicţia „tovarăşului” Bulgăreanu, dar nu a fost de acord redactorul şef Crăciun Bonda, cunoscând „relaţiile” privilegiate pe care acesta le avea la Comitetele judeţean şi municipal PCR. Din motive lesne de înţeles, nu i-am comunicat arhitectului Miloş Cristea că am fost obstrucţionat de către directorul său să realizez cu dânsul o suită de convorbiri despre noua arhitectură a Aradului, convorbiri de pe poziţia pe care o avea ca preşedinte al Filialei din Arad a Uniunii Arhitecţilor din România.
Întâlnindu-ne, aşadar, la cofetărie i-am propus să facem o convorbire pe tema noii arhitecturi a Aradului. Acesta a fost de acord să stăm de vorbă, dar, precaut, nu în mod expres pe tema propusă de mine, întrucât trebuia să-l critice pe directorul său cu unele greşeli pe care acesta le-a făcut, dar pe care nu le recunoştea. Astfel am convenit să realizăm un serial, sub forma unor amitiri personale, memorialistice, legate de Aradul copilăriei şi tinereţii sale, iar pe firul istoriei să înaintăm spre actualitate.
Arhitectul Miloş Cristea mi-a propus o întâlnire pentru ziua de 9 septembrie 1987, la ora 10, acasă la el, pe care am continuat-o şi în ziua următoare, din 10 septembrie.
xxx
În ziua şi la ora stabilită am ajuns acasă la arhitectul Miloş Cristea, care locuia la etajul zece al blocului „Libelua” (cunoscut şi sub denumirea de blocul cinematografului „DACIA”). După ce m-a invitat pe balcon să privim împreună panorama minunată a oraşului şi râului Mureş, am revenit în sufragerie unde ne-am aşezat la o masă, faţă în faţă, şi am pornint reportofonul pe care pictorul naiv din Brusturi, Petru Mihuţ, mi l-a adus din R.F.G. (în redacţia cotidianului „Flacăra roşie” nu aveam reportofoane în acei ani). Discuţia noastră a debutat cu o întrebare la care nu m-am gândit iniţial, sărind fără nici o intenţie anume câteva etape în dezvoltarea oraşului, etape la care arhitectul Miloş Cristea se va implica, conform înţelegerii noastre de la cofetăria braseriei „Astoria.”
„Anul 1968 – cel mai benefic moment al istoriei recente pentru relansarea Aradului!”
E.Ş.: Timp de 12 ani, între 1956 şi 1968, Aradul a fost subordonat din punct de vedere administrativ Regiunii Timişoara. Ce a însemnat pentru municipiul şi judeţul Arad reorganizarea teritorial -administrativă a ţării din anul 1968, privind totul prin ochii şi sufletul unui arhitect totalmente legat de Arad?
Miloş Cristea: Anul 1968 a fost cel mai benefic moment al istoriei recente pentru relansarea Aradului. Reînfiinţarea judeţului Arad a dus la o înflorire remarcabilă a investiţiilor. Marile fabrici şi intreprinderi ale Aradului, prin investiţiile care au început să se facă, şi-au mărit considerabil capacităţile de producţie, iar pe de altă parte odată cu dezvoltarea întreprinderilor de vagoane, strunguri, textile etc., au apărut combinate noi, repectiv Combinatul de Prelucrare a Lemnului (CPL) şi Combinatul de Îngrăşăminte Chimice de la Vladimirescu. Această puternică dezvoltare industrială a dus la creşterea populaţiei oraşului, încât într-un singur deceniu populaţia Aradului s-a dublat, de la o sută de mii de locuitori, municipiul a ajuns la două sute de mii de locuitori, iar în acest an, când purtăm acest dialog, cred că avem deja un sfert de milion de locuitori şi o industrie republicană deosebit de bine reprezentată. De asemenea, Aradul a ajuns să aibă chiar şi unele întreprinderi unicat în ţară, în ansamblul economiei naţionale. Aici, la Arad este concentrată întreaga producţie de ceasuri a ţării, ca să nu mai vorbin de vagoanele de metrou pentru Bucureşti. Tot la Arad se realizează întreaga producţie de păpuşi, la Fabrica „Arădeanca”, plus celelalte mari intreprinderi şi combinate pe care deja le-am menţionat şi care au importante filiale în principalele oraşe ale judeţului, Lipova, Ineu, Chişineu-Cris, Sebiş şi în câteva comune foarte mari, precum Sântana, Pecica, Vinga şi altele. Iar alătuiri de intreprinderile şi combinatele deja menţionate, oraşul nostru are şi o sumedenie de intreprinderi mai mici, de făbricuţe, cum sunt Intreprinderea de umbrele şi cărucioare, Fabrica de spirt şi lichioruri, Centralele electrice şi termoelectrice ale oraşului. Aşadar, într-un asemenea oraş, cu o industrie atât de importantă şi complexă, odată cu creşterea vertiginoasă a populaţiei, era firesc să apară noi cvartale şi cartiere de locuinţe, încât tinerii urbanişti şi arhitecţi repartizaţi la Arad, după absolvirea Facultăţilor de Arhitectură, au găsit aici un câmp deosebit de vast de acţiune.
E.Ş.: Au apărut cartierele „Aurel Vlaicu” şi Cartierul „Micălaca”!…
M.C.: Da, două cartiere mamut, „Vlaicu” şi „Micălaca”, dar şi altele mai mărunte, diferite cvartale înălţate pe locuri virane în perimetrul oraşului. Desigur, au fost demolate câteva magherniţe insalubre şi înlocuite cu cvartale noi, cum sunt cele de la Podgoria şi Calea Romanilor, precum şi cvartalul din zona Gării CFR, apoi cvartalul din zona Oborului (Fabrica de confecţii), cvartalul de pe strada Afine, cartierul „Alfa”, ori cel mai recent cvartal de pe Banul Mărăcine. La cele enumerate se mai adaugă o serie de noi ansambluri în diferite pieţe ale municipiului, cum sunt cele din pieţele UTA, Mihai Viteazul şi Spitalul de copii.
E.Ş.: Într-adevăr, după redevenirea Aradului reşedinţă de judeţ, oraşul a cunoscut, în paralel cu o puternică dezvoltare industrială şi o „explozie” urbanistică!
M.C.: Aşa este, dar, din păcate, avem foarte multă monotonie, blocuri care se aseamănă între ele, parcă sunt trase la indigou, lipsite de unicitate. Tinerii arhitecţi nu au avut posibilitatea să-şi aducă aportul în planul unor inovaţii în plan estetic-urbanistic, întrucât cele mai importante cartiere (ca de pildă Micalaca) au fost proiectate de un singur arhitect, împreună cu apropiaţii acestuia, ca de exemplu directorul Institutului de Proiectări care a lucrat împreună cu soţia, marginalizând aportul tinerilor arhitecţi, care a fost foarte mic, neacordându-li-se o şansă adevărată de afirmare într-un cadru natural şi foarte generos al Aradului. Configuraţia unui cartier, în plan urbanistic, nu se face doar pentru câţiva ani, acest lucru se realizează cel puţin pentru un secol de aici înainte. Ceea ce se toarnă în beton, nu se mai poate dărâma cel puţin un secol. Din păcate întreg cartierul Micalaca a fost gândit şi proiectat sub comanda unui singur om, unui singur arhitect, care a decis pentru toţi ceilalţi arhitecţi mai tineri, blocurile au ajuns să se asemene foarte mult între ele. Directorului nu i-a convenit de la început să aibă printre subalterni un arhitect care a fost cadru didactic universitar, un arhitect de un anumit calibru academic, care s-a remarcat în plan naţional cu monumente istorice de o înaltă vibraţie patriotică pentru întreaga naţiune.
E.Ş.: Cum este Monumentul Eroilor de la Păuliş!
M.C.: Legătura mea cu Aradul a fost permanentă, inclusiv în cei 14 ani în care am fost conferenţiar la secţia de arhitectură şi urbanism de la Facultatea de Construcţii din cadrul Politehnicii „Traian Vuia” din Timişoara. În toţi cei 14 ani domiciliul l-am avut în Arad ca un inimos navetist de la Arad la Timişoara! Revenind la ideea pe care aţi subliniat-o, toate aceste elemente îl deranjau pe directorul Viorel Bulgăreanu, care era mult mai tânăr faţă de mine. Pentru acest motiv a căutat să mă ţină cât mai departe de oficialităţile decizionale ale urbei, mi-a oferit doar lucrări pentru teritoriu, pentru oraşele judeţului. Am fost exclus de la conceperea noilor ansambluri de locuinţe ale municipiului. Şi, cu toate acestea, datorită prestigiului pe care-l aveam, nu m-a putut înlătura din funcţia de preşedinte al Filialei din Arad a Uniunii Arhitecţilor din România. Acest lucru l-a iritat şi a început să boicoteze Filiala al cărei preşedinte eram. L-a afectat faptul că am fost înconjurat de foarte mulţi tineri arhitecţi, unii dinte ei fiindu-mi chiar studenţi la Timişoara. Cu multă dibăcie a încercat să-i oprească de la activităţile pe care le organiza Fliala din Arad a Uniunii Arhitecţilor.
E.Ş.: Cum putea să-i îndepărteze?
M.C.: Foarte bine. De exemplu în ziua în care erau fixate întâlnirile lunare ale membrilor Filialei, dumnealui, în calitate de director al Institutului de Proiectări, organiza o şedinţă sau vreo activitate profesională pe linie de serviciu, obligând, în felul acesta pe tinerii arhitecţi să nu mai vină la întâlnirile Filialei din Arad a U.A. În alte rânduri, când se discutau probleme majore legate de urbanismul sau arhitectura arădeană, dumnealui, ca factor de decizie în Institut, nu se prezenta la întâlnire, ne sfida în mod categoric, pe faţă. Prin asemenea practici pe care le-aş numi, poate prea dur, „golăneşti”, sunt convis că dumneavoastră o să „periaţi” afirmaţiile mele pe care le fac pentru a putea vedea lumina tiparului în ziarul local „Flacăra roşie”, a căutat (şi a reuşit în bună măsură) să mă izoleze în cadrul Institutului de Proiectări al Judelului Arad. Îşi permitea să facă acest lucru întrucât era conştient că aparţin generaţiei vechi de arhitecţi ai Aradului, care în doi – trei ani urma să părăsească scena arhitecturii prin intrarea la pensie! Iată motivul pentru care, stimate domnule Emil Şimăndan, în această perioadă destul de tensionată în care ne aflăm, vă propun ca în continuare să vă „povestesc” în mod deosebit despre trecut, despre Aradul copilăriei mele, întrucât am observat că vă interesează trecutul oraşului, chiar dacă nu o să puteţi publica imediat interviul cu mine, puteţi să-l păstraţi pentru momentul în care se va putea publica, când se va putea face acest lucru.
Va urma

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.