Dincolo de fereastră

0
136

Întâmplarea s-a petrecut anul trecut, în toamnă şi mi-a fost relatată de doctorul Adrian W. Povestea nu este neapărat tristă, ci mai degrabă te face să te gândeşti mai profund la unii oameni, la ceea ce pot însemna ei în viaţa ta fără să percepi acest lucru în timp real. Iar când realizezi ce au făcut pentru tine, de multe ori e prea târziu.  Iat-o, în cele ce urmează.

Într-un salon de la Spitalul Judeţean Arad erau imobilizaţi la pat doi bolnavi, la Terapie intensivă. Unul din ei avea patul poziţionat în dreptul singurei ferestre din salon, celălalt înspre uşă. Bolnavii, fiind imobilizaţi la pat, nu se puteau deplasa prin salon, aşa că îşi petreceau toată ziua sporovăind. Vorbeau despre soţiile lor, despre serviciu, despre armată, despre excursii, fotbal, despre câte-n lună şi-n stele, ca să-şi mai ostoiască şi să-şi uite durerile.

Dar momentul pe care-l aştepta zilnic bolnavul cu patul situat lângă uşă, era atunci când colegul său de salon care avea patul chiar la fereastă îi povestea ceea ce se întâmpla afară, dincolo de geam. Spunea că fereastra dădea spre un parc mare, frumos, cu alei şi flori multicolore, cu bănci. Bolnavul de lângă fereastră îi povestea colegului de suferinţă despre doi îndrăgostiţi care se plimbau pe alei ţinându-se de mâini, despre bătrâni care jucau table şi şah, despre copii ce se zbenguiau sub atenta supraveghere a părinţilor sau a bunicilor. Şi astfel zilele treceau una după alta, bolnavii suportând mai uşor tratamentul şi boala.

Într-o zi, bolnavul de la fereastră a povestit cum cei doi îndrăgostiţi s-au certat, gesticulând, după care fata a fugit plângând, afară din parc. Zile în şir bolnavul de la uşă a întrebat dacă nu au apărut îndrăgostiţii. Nu au apărut, îţi spun eu când o să apară, îi răspundea bolnavul cu patul situat la fereastră. Şi erau trişti amândoi.

Dar, cel mai mult îi plăcea să povestească despre frumoasa fântână arteziană din mijlocul parcului, care era o operă de artă. Îi relata cu amănunte fiecare detaliu, povestea despre ingeniozitatea cu care apa ce ţâşnea din gurile unor peşti de bronz ţesea figuri de neimaginat, în culori şi forme de vis.

Bolnavul de lângă uşă asculta fascinat de ceea ce-i povestea colegul şi în secret îl invidia pentru faptul că acesta putea să vadă pe fereastră o asemenea frumuseţe. Tare mult îşi dorea să vadă şi el această fântână. Oricum, imaginile povestite de colegul de la fereastră îi făceau tare bine, îi picura viaţă în vene. Ascultând cele povestite suporta mult mai uşor durerile cauzate de boala ce-i măcina trupul. Ce mai, bolnavul de la uşă se făcea bine văzând cu ochii.

Într-o după-amiază cu un soare blând, bolnavul de la fereastră i-a spus cu mare satisfacţie că cei doi îndrăgostiţi au apărut din nou pe alee, ţinându-se de mână. S-au bucurat mult amândoi de acest deznodământ fericit.

Apoi, seara, bolnavul de la fereastră a încetat să mai vorbească şi a murit brusc. Brancardierii l-au dus la morgă. Au schimbat patul cu aşternuturi curate, dezinfectate.

Bolnavul cu patul de lângă uşă a cerut să fie mutat el în patul de la fereastră. L-au mutat imediat. Bolnavului i-a părut rău după fostul coleg de salon, dar abia aştepta să vină dimineaţa să vadă şi el pe fereastră  parcul cu frumoasa fântână arteziană şi pe cei cei doi îndrăgostiţi care se plimbau pe alee. A adormit, în cele din urmă.

Când s-a trezit era ziuă albă. S-a uitat nerăbdător pe geam. A rămas consternat: la nici un metru de fereastră se afla un zid din beton, care nu lăsa să se vadă nimic dincolo de el.

De multe ori pe lângă noi trăiesc oameni care ne fac un bine neştiut, nepipăit, netrăit, dar pe care-l percepem mult mai târziu. Mult prea târziu!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.