Dorinţa condamnatului la… viaţă

Recunosc, am tratat unilateral noua lege, care interzice fumatul în anumite locuri, „Legea antifumat”, cum mai este cunoscută şi mediatizată. Unilateral, deoarece am pus accent îndeosebi pe modul ei de aplicare, pe organele de control şi cele care aplică pedepse, nu pe întreaga ei utilitate, inclusiv în rândurile fumătorilor. Adică, am pus accent prea mult pe eventuala încălcare a legii, decât pe respectarea ei.
Prezumţia de nevinovăţie, fie şi în cazul acestei legi, trebuie să primeze. Trebuie să pornim de la ideea că fumătorii doresc să respecte legea tocmai pentru faptul că respectând-o şi, implicit respectându-i şi pe nefumători, cer la rândul lor respect de la ceilalţi, inclusiv de la legiuitor. Şi, atunci ce facem? Cum îi respectăm noi, nefumătorii, noi, societatea, pe partenerii noştri fumători? Cum şi cât suntem de toleranţi?
Mai întâi am urmărit impactul Legii, de la momentul aplicării ei şi am observat că această lege, deşi percepută ca fiind împotriva cuiva, este respectată aproape absolut de către cei vizaţi. Am văzut oameni de diferite condiţii sociale, de la simplu consumator, la cluberr-ul cu pretenţii – mă refer la localuri – şi de la sculer-matriţer la funcţionar sau corporatist, care au ieşit încolonaţi în faţa, spatele sau lateralul sediului pentru a fuma. Trec peste irosirea timpului – la cei aflaţi în „câmpul muncii” –, trec peste aspectul urât de a sta „ciorchine” în jurul unei mega-scrumiere, dar întreb: oare aceşti oameni nu au şi ei drepturi? Din moment ce ţigările, implicit fumatul, nu sunt scoase în afara legii, îngrădirea unui drept al unei minorităţi – fie ea şi într-ale viciilor – e europeană, e civilizată? Sau e doar poziţia noastră, ca un veşnic vector al corectitudinii, pentru a întări paradoxul că suntem cea mai coruptă ţară din Uniune cu cei mai corecţi cetăţeni?
Mie mi se pare puţin ipocrită această lege, iar lecţia demascării ipocriziei ne-au dat-o majoritatea fumătorilor, prin disciplina cu care au acceptat acest act normativ. Mult mai ipocriţi sunt nefumătorii sau, mai rău, foştii fumători, deveniţi nefumători. Dintre cei pe care
i-am întrebat cum văd schimbarea atmosferei prin introducerea acestei legi, majoritatea nefumătorilor mi-au răspuns că e bine că nu le mai put (aceasta a fost exprimarea) hainele când ajung acasă. E şi asta o optică, dar mă aşteptam să vadă nu aspectul estetic al binefacerilor legii, ci cel sănătos.
În fapt, însăşi ideea de a amenda această lege, pornită în aceste zile chiar de la nişte legiuitori – senatori şi deputaţi – vine tocmai din esenţa de a aduce modificări în favoarea oamenilor, nu în defavoarea lor. Fumătorii, vrem nu vrem, „cotizează” mult mai mult la bugetul statului, prin viciul lor, decât nefumătorii. Statul n-ar trebui să le îngrădească acest drept, al fumatului, ci să-l reglementeze. Or, în actualul format, legea îngrădeşte fumătorii, fără a ajuta foarte mult nefumătorii. Care, repet, au dovedit că respectă legea, inclusiv aşa cum e ea. Fie şi pentru asta şi ar merita mai multe drepturi, fără a încălca cu nimic drepturile noastre. Şi asta v-o spune un nefumător…