Nu de puține ori m-am întrebat ce e în sufletul unor părinți când nu mai au nicio veste despre propriul copil. În astfel de situații, drama prin care trece familia nu transcende ecranul televizorului, care transmite știrile reci, impersonale. E doar o altă știre, e doar un alt copil dat dispărut. Iată că în momentul în care este dezvăluită putreziciunea unui sistem, în care autoritățile care ar fi trebuit să sară în ajutorul unei tinere dată dispărută, sunt incompetente sau mai rău, în cârdășie cu lumea interlopă, cu infractorii, s-a atins un punct critic, o revoltă colectivă care îl face pe orice părinte să se întrebe dacă copilul său mai poate fi în siguranță.
Desigur, un argument adus de cei care se simt cu „musca pe căciulă” ar fi că numeroasele apeluri false, în urma cărora sunt angrenate forțe importante de intervenție, sunt piedici în asigurarea unei intervenții rapide la o situație reală în care pericolul iminent pune în primejdie o viață.
Un alt argument ar fi că mulți adolescenți, care părăsesc domiciliul fără a anunța familia, se întorc nevătămați acasă, pentru că gestul lor a fost de fapt unul de rebeliune. E adevărat că fuga de acasă a devenit o modă în rândul multor tineri, tocmai pentru că nu există consecințe, nefiind trași la răspundere în niciun fel. Pe de altă parte, forțele de intervenție trebuie să își exercite în mod profesionist meseria și să se ferească de generalizări, de etichetări, cum că iarăși au fost „luați de fraieri”. Despre orice situație ar fi vorba, cetățenii plătitori de taxe nu se simt apărați, nu se simt în siguranță în propria țară, unde proverbialul „drob de sare” pare a deveni o realitate.
