Drumul pe marea vieţii

0
183

serafimPericopa evanghelică a zilei de ieri cuprinde o biruinţă covârşitoare a lui Hristos asupra firii realizată după minunea înmulţirii pâinilor, când Mântuitorul, cu cinci pâini şi doi peşti,  a hrănit cinci mii de bărbaţi, femei şi copii, mai rămânând încă douăsprezece coşuri cu rămăşiţe. De pe atunci Domnul a străvăzut ce va fi şi a pregătit o minune nouă, la care ucenicii nici nu visau. Mai întâi i-a trimis pe ucenici cu corabia pe malul celălalt, apoi a dat drumul mulţimilor, după care S-a însingurat în munte ca să Se roage. Faptele bune trebuie să premeargă rugăciunii, pentru că atunci şi rugăciunea ajută faptelor bune. Trebuie să ne mărturisim credinţa prin fapte bune, şi abia apoi prin vorbe. Dar tot lucrul bun, fie făcut sau pe cale de a fi săvârşit, fie trăit sau auzit sau citit, oricare, fără deosebire, trebuie atribuit lui Dumnezeu şi nu nouă, pentru că nu cu deşteptăciunea sau cu dreptatea noastră l-am izbutit de vreme ce nimic nu suntem înaintea Domnului.
Seara, când ucenicii porniseră pe mare cu corabia, stârnindu-se vântul, valurile s-au ridicat uriaşe; corabia se clătina mânată încolo şi încoace iar ucenicii erau îngroziţi. Ei aveau să-şi amintească desigur de-o altă furtună pe mare, când El era cu dânşii pe corabie iar ei L-au deşteptat înspăimântaţi. În vremea acelei furtuni pe mare, încercarea ucenicilor fusese mai mică pentru că El se afla cu ei în corabie, chiar dacă dormea.
Acum însă, încercarea credinţei lor e mult mai mare: Hristos este departe, foarte departe, în munte, în pustietate; cum să-L strige? Cum să-I dea de veste în ce nenorocire se află ei? Pe cine să trimită la El cu o solie?
Pe când ucenicii se dau de ceasul morţii, deodată le apare Hristos umblând pe apă, la a patra strajă din noapte.  Ucenicii L-au văzut pe apă şi s-au spăimântat. Această frică nouă era cu mult mai mare decât groaza din faţa furtunii şi a primejdiei de moarte. Nu ştiuseră că Domnul lor are asemenea putere, asemenea stăpânire asupra naturii; Hristos nu le dezvăluise încă lucrul acesta. Îl văzuseră poruncind mării şi vânturilor, dar nu-şi închipuiseră că poate merge pe apă ca pe uscat.
Câtă vreme îl purta credinţa, Petru umblă pe apă; dar când s-a îndoit a început să se scufunde, pentru că îndoiala aduce frică. Înţelesul tainic al ieşirii din corabie şi umblării pe apă către Domnul Iisus Hristos înseamnă păzirea sufletului de grija de trup şi de iubirea de trup, pornirea spre Mântuitorul pe calea primejdioasă a duhovnicescului. Asemenea porniri au mulţi credincioşi din cei fricoşi, la care bucuria lui Hristos se amestecă cu îndoiala. Adesea, aceştia doresc să scape de grija de trup ca să-L urmeze în duh pe Hristos, împăratul lumii, dar repede se simt pierduţi şi se-ntorc la îndeletnicirile lor trupeşti, la corabia clătinată de valuri. Numai cei foarte înalţi duhovniceşte, eroii cei mari ai omenirii, au izbutit prin îndelunga lucrare a statorniciei în credinţă să iasă din corăbioara lor trupească pe marea învolburată a vieţii duhovniceşti la întâlnirea cu Hristos. Doar ei au trăit adânc şi frica de-aşi părăsi corabia, şi spaima în faţa furtunii, şi negrăita bucurie a întâlnirii cu Hristos. Apostolul Pavel a trăit încă din viaţa pământească această despărţire a sufletului de trup, precum şi mulţi alţi sfinţi după dânsul.
Să vedem ce s-a întâmplat cu Petru, cel încă plin de frică. Cum îl sperie acum vântul dacă nu l-a speriat marea? Parcă ar fi un copil care atunci când începe să meargă face câţiva paşi, dar la prima mişcare a celor din jur îşi pierde cumpătul şi cade. Aşa şi cu avântul nostru duhovnicesc: nimica toată ne răstoarnă şi ne întoarce din drum.
Oare s-a îndoit Avraam când îl ducea pe fiul lui spre jertfire? Oare nu Dumnezeu l-a scăpat? Nu-L slăvea Iona pe Dumnezeu în burta chitului – şi a fost scăpat? Cum nu s-au îndoit cei trei sfinţi tineri în cuptorul de foc şi credinţa lor i-a scăpat? Dar Daniel în groapă cu lei? Dar fericitul Iov, plin de răni şi de bube? Petru a fost slab şi Domnul l-a întărit în credinţă. Şi între sfinţi mulţi au fost slabi la început, dar la sfârşit au fost tari.
Cum a urcat Domnul în corabie, vântul a stat. La această nouă mare minune, ucenicii nu se mai miră, ci este prima oară când ei toţi Îl mărturisesc pe Iisus Fiul lui Dumnezeu. Era şi Iuda printre dânşii, L-a mărturisit şi el. Mai târziu, din lăcomie, s-a lepădat de Domnul şi Învăţătorul său. Şi Petru s-a lepădat, şi încă de trei ori, dar lepădarea lui Petru nu a fost pusă la cale dinainte, cu sânge rece, ci a fost o faptă a fricii pentru care îndată s-a căit şi a plâns cu amar.
Şi noi aşadar căutăm scăpare sub aripa cea puternică a lui Hristos, acolo unde nu sunt furtuni, nici vânt, nici năluci, acolo unde vom afla cu îmbelşugare tot lucrul bun: bunătăţi netrecătoare, nesupuse destrămării, moliei şi ruginii, acolo unde împreună cu îngerii şi cu sfinţii vom slăvi biruinţele lui Hristos a căror mărire n-o putem înţelege în viaţa aceasta muritoare, îngrădită vederii noastre. De asemenea, textul Sfintei Evanghelii ne mai arată că marea este lumea iar corabia Biserica lui Hristos. Cel ce se află în corabie va putea merge uşor pe marea acestei vieţi deoarece cârmaciul corăbiei este Hristos iar virtutea credinţei care trebuie să însoţească pe om în viaţă oferă posibilitatea înfruntării valurilor vieţii.Credinţa noastră să fie puternică şi să nu ne îndoim niciodată de încercările vieţii, deoarece Domnul, asemenea minunii, ne vine în ajutor, fapt pentru care noi trebuie să Îi aducem slavă prin rugăciunea de mulţumire.
Monahul Serafim –
Schitul Moneasa

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.