„Sînt om – şi nimic din ce este omenesc nu mi-e străin”, scria anticul Terentius în comedia Cel ce se pedepsește singur. (Pentru cei care-au pus mîna pe carte, Terentius este Publius Terentius Afer, da’ pe retrovizoare nu scrie, chiar de-ar fi ele de merţane, şi nici în contracte de muncă deslipite abuziv nu scrie-aşa ceva, nici în fiţuici de-amenzi sau alte cele).
Pentru cei care-au citit comedia asta terenţiană sau doar au auzit cîte ceva despre ea şi din ea, e limpede că pe Terentius (Terenţiu în limba română), l-a pălit în moalele capului duhul profeţirii şi imagina între anii Domnului 166 şi 160 (de dinainte de Domnul), soarta viitoare a unui manager de filarmonică cam doctor de felul lui, cam compozitor de felul lui, cam alături de tot de legile ţării şi de legile omeniei, şi care se pedepseşte singur-singurel pedepsindu-i pe alţii, pe toţi cei din preajma-i managerială şi pe mulţi alţii care cotizează din greu taxe şi impozite ca să ia el leafă de grangur şi asupra cărora se repede cu mult curaj ca să le-astupe şi gurile, şi plaivazurile, spre liniştea-i doctoralo-componistico-menegerială eternă. Că-i doctor e-un fel de alt fel de-a spune că-i nimic; azi, la 2175 de ani după ce-a scris Terenţiu (pentru menegeri neavizaţi: Publius Terentius Afer în latina cultă), pe meleagurile noastre (despre care Terentius habar n-avea), orice felcer se crede doftor şi orice moaşă comunală-i meneger de geniu.
Aş spune că menagerul în cauză şi degrab călcătoriu de legi sub opincile-i moderne e bătut de soartă dacă n-ar fi invers: toţi cei pe care-i cîrmuieşte din vîrful ceriului său manegerial îs bătuţii de soartă ai administraţiei de azi care-i lasă de izbelişte în bătaia vînturilor slobozite de un nimeni ajuns cineva printr-o crudă şi crîncenă ironie-a sorţii.
Cu osîrdie şi-nverşunare de don Quijote călare pe mîrţoaga Rosinanta, Alin Corneliu Văcean (că despre Doctoria Sa e vorba-n propoziţiile trecute, prezente şi viitoare), călare pe jilţul manegeriel şi cu doftoratu’ sumeţit a lance de atac şi coif războinic deodată şi laolaltă, a găsit de cuviinţă să mă avertizeze ameninţător că să-mi ţin naibii gura, că altfel dau de dracu’ şi soţia mea va trebui să vîndă cele două harpe ale Filarmonicii ca să-i căptuşim amândoi, eu şi dumneaei, cu-n purcoi de bani, buzunarele lui de bugetar sărman care-şi sacrifică geniul menegerial şi componistic întru propăşirea culturii muzicale clasice şi jazzistice arădene.
Soţia mea este domnia sa doamna Bernadette Sara; a absolvit cu strălucire Conservatorul Gheorghe Dima din Cluj-Napoca (a fost şi va rămîne-n vecii vecilor şefă de promoţie a acestui conservator la absolvirea din acel an, şi va rămîne tot atîta timp o mîndrie a acelei instituţii de învăţămînt muzical, nu o ruşine doctorală), şi a ajuns la Filarmonica din Arad în 1988, prin concurs real şi corect, după ce cu o zi înaintea concursului de la Arad cîştigase concursul pentru post la Filarmonica din Timişoara. Dumneaei a cîntat pe scenă cu nume ale lumii muzicale clasice internaţionale la care minusculul dictator filarmonic nu are şi nu va avea vreodată acces nici măcar în visele lui cele mai frumoase. Aşa fiind, tu-i fluturi deştu’ arătător înainte şi-o înjoseşti cu prostia asta care ţi-a intrat în cap şi nu-ţi mai iese-n veci nici dacă trage cineva de ea cu tirbuşonu’ şi la care-i spui tu studiu, mă? Da’ tu cît studiezi, doftore componistic, şi cin-te controlează cînd dai cu buricele deştelor în tastatura pianului aceluia nou-nouţ cumpărat din bani publici (deci ai mei, adică şi-ai mei), şi pe care l-ai înghesuit în biroul ăla moştenit de tine din moşi-strămoşi filarmonici? Adică pardon: tu n-ai obligaţii de studiu, cum n-ai nici obligaţia de-a respecta legile în care-ţi bagi bocancii, şi nici pe oamenii cărora le-ntinzi nervii de poţi cînta pe ei ca pe strunele higheghii, că tu eşti managerul-Dumnezeu, ce mama adversarului Celui de Sus!
Ascultă comanda la mine, căprare cu orgolii de gheneral de manutanţă ajuns manager stalinist al Filarmonicii deşi nici portar n-ar trebui să-i fii: doamna Bernadette Sara nu-i poştaşul tău fără simbrie, auzi? Poţi să-ţi legi tolba cu mesaje de gît ţie, sau poţi s-o atîrni de grumajii cui vrei tu şi-o vrea el sau ea, dar nu-mi transforma soţia-n goarna ta de serviciu! Îţi trebuie bani, managere? La muncă, felcere, nu la ars gazul de pomană-n biroul ăla pe banii mei şi la-mpopoţonat „siviul” tău cu rezultatele strălucitoare ale muncii unei orchestre întregi şi-ale unui cor întreg!
Ce-ai făcut tu, mă, pentru Filarmonica Aradului în afară de învrăjbirea oamenilor între ei, în afară de debitarea de elucubraţii sforăitoare înaintea fiecărui concert, în afara suirii aberante la pupitrul dirijoral fără să ai nici chemare, nici calificare, în afara insultării unui dirijor şi-a întregii prese arădene, în afară de concedierea abuzivă, dictatorialo-fascistă, a doi instrumentişti – pentru a-i reangaja apoi fiindcă ţi-a impus instanţa prin sentinţă, în afară de transformarea bugetului Filarmonicii în cont de plătit salariile concediaţilor abuziv (c-a trebuit să te tragă primăria-n cremenal ca să-şi recupereze din buzunarele tale banii duşi pe apa sîmbetei din cauza ta), şi-n afară de amenzi aplicate Filarmonicii din cauza repetatelor încălcări de legi cărora le-ai fost cap şi-ncepătură? Ai adus ceva sponsori, ai contractat tu ceva turnee? Păi pentru Filarmonica Arad am făcut eu cu mult mai mult decît ai făcut tu, staline muzical, fiindcă dacă harpa Lunacearska (cea veche), încă mai poate fi folosită într-un recital, asta mi se datorează mie, managere închipuit, nu ţie, fiindcă nu tu te-ai dus cu miloaga la Vagoane ca să-i faci arcuri la pedale, arcuri care nu se mai găsesc nici dacă dai aur pe ele, ci eu m-am dus, şi nu tu ai şurubărit-o ca să-i reglezi cuiele de acordaj şi să le faci să mai stea în locaşurile lor uzate de vreme şi să-i faci tot sistemul de pîrghii să răspundă corect la comenzile pedalelor, ci eu – şi uite că Lunacearska rezistă datorită doamnei Bernadette Sara şi mie, nu datorită ţie, nefericitule, şi-i singura pe care se mai poate cînta într-un concert din lotul de patru harpe care-au venit atunci în ţară, lot din care două au fost deja puse pe foc demult, iar cealaltă care mai există e bună pentru lecţii, dar nu pentru scenă. Şi nu tu, managere fără nici un merit dar ţinut în post de interese subterane şi supraterane, ai dramatizat un concert simfonic al Filarmonicii Arad, ci eu (cu largul concurs al secretarei muzicale Codruţa Dogaru – dar şi pe dumneaei ai ameninţat-o, dom’ doftore!), şi aşa scria şi încă mai scrie pe afiş şi pe programul acela de sală (deşi n-am cerut asta, că nu mă interesa, eu neavînd porniri doctorale spre celebritate cu orice preţ): „Dramatizare: Eugen Puiu”, nu dr. Alin Văcean! Acum ce-ai să faci: ai să scoţi din istoria Filarmonicii concertul acela cu programul lui de sală cu tot şi cu afiş cu tot? Că oricum, numele tău în dreptul funcţiei manager şi cu pămătuful titlului doctoral ca papion nu lipseşte de pe nici un afiş deşi pe nimeni nu interesează cine eşti (dar măcar ştie lumea pe cine să suduie).
Ţi-e foame mare de bani şi-ai pus ochii şi pe harpa cea nouă Lion & Healy, că Lunacearska e bătrînă tare, deci cam hîrlavă? Pune-ţi pofta-n cui, menegere, că nici harpele nu se vor vinde, nici eu n-am să tac, nici domnia sa doamna – soţia mea nu-ţi va mai accepta aerele de dumnezeu la mila căruia să se plece toată suflarea, aşa că să nu te miri dacă la viitoarea ocazie te va scuipa-ntre ochi aşa cum meriţi.
Fii sigur, menegere, că n-am să tac; la viaţa-mi puţină am dat piept cu dulăi mult mai falnici decît un pechinez cu ifose de buldog doctoral, aşa că fă bine şi pleacă-ţi urechile la ce-ţi spun, că nu-ţi vreau răul: dă-ţi demisia, lasă Filarmonica-n pace, pupă-le mîinile instrumentiştilor şi coriştilor şi du-te unde-a dus mutu’ iapa, că Filarmonică înseamnă exclusiv orchestră şi cor, nu manager – chiar de-ar fi el şi doctor, şi compozitor, şi critic, şi mult mai multe cele. Du-te, doftore cu aere pestilenţiale de divinitate de mîna a şaptea, şi dă-le oamenilor ocazia să-ţi spună „adio” cu zîmbetul pe buze, iar nu să te ovaţioneze cu ouă clocite şi cu pătlăgele date-n stricare, că „Errare humanum est…” (şi suirea ta pe scaunul directorial al Filarmonicii a fost o errare mai mare decît veacul), însă „… perseverare diabolicum” – şi tu perseverezi de prea multă vreme într-o rezistenţă prostească, faci pagube prea mari în banii publici (deci ai mei, adică şi-ai mei), şi prea te crezi Himalaye cînd priveşti în oglinzi muşuroiul care eşti. Du-te, Văcene, că dacă nu te duci s-or haiduci filarmoniştii şi ţi-or face şi ei ţie ce i-au făcut Vodă Acela lui Vodă Celălalt la Areni, mai în sus de cetatea de scaun a Sucevei, precum zice cronicarul dr. ţambalagiu Hronicel Hronicescu-Hornicul în Hronicul vremei urîte ce va să vie preste Filarmoneca Hîrlăului: de rerum managerierum – sau cum l-au buşitără învăţăceii pre profesorele lor care au ajunsu dupe aceea miniger împedecîndu-se în oglinde de văzut îndărăt de la caleşti nemţeşti fără cai: „Şi ieşindu Meneger Vodă din biroul seu care era în cetatea cîntătoare, venit-au el acolo unde să adunasă ţeara ca să se închine lui Vodă Acesta. Şi ţiindu-se dreptu, Vodă Acesta îl mustră pre Vodă Meneger în faţa ţearei întregi, cu mare duioşie în glas şi dreapta ţiind pre buzduganu’ de bătut toba mare, eară balalaica în stînga şi cu ceealantă mînă ţiind isonu’. Eară cînd au terminat Vodă Acesta de mustratu pre Vodă Menager că prea multă apăsare au făcut el asupra norodului cîntător şi că mare surpătură au făcut el vesteriei călcînd în ciubote legile ţearei ş-a umeniii, au prinsu muzicanţii den cetate să-i deie-n dinţi lui Vodă Meneger: care cu scripca, care cu basu’, care cu ţambalu’, care cu duba, care cu trîmbiţa, care cu goarna, care cu talgeru’, care cu harpa, care cu sudalma, după cum ereau ei cu uneltele de cîntatu sau gurişti, şi dănţuiau şi ziceau: «Mai ia, Menegere, mai ia!» – şi eară îi dădea ei în dinţi, şi i-au datu şi Vodă Acesta preste dinţi cu maiu de bătut duba cea mare. Iară într-un tărziu de sară l-au lăsat pre Meneger acolo, în tăpşanu Tăpşan, în colbu drumului, cu hrisov de felcer pre pept, şi i-au pusă o fluerice în gură, iară deştele mînurilor i le-au pus pre bortele fluericei, de apărea că Maneger Vodă s-ar fi prefăcut în muzicanţ cînd îi dădea aceiia preste muştiuc şi îl lăsa ştirb în gură precum ştirb era şi în pălmuri. Eară cînd şi-au venit Vodă Menager în ori, s-au ridicat el den praf, au loat hrisovu şi-au zvîrlit fluericea şi-au fugit unde-au văzut cu ochii, şi nu s-au mai auzit nemica despre el de atuncea”.
Auzi, managere? Du-te bre pre pustii, că ăsta-i singurul lucru bun pe care l-ai mai putea face fără să te mai faci de rîsu’ lumii!
