După 25 de ani

Săptămâna trecută s-au împlinit 25 de ani de la primele alegeri libere din România postcomunistă. Pe 20 mai 1990, în Duminca Orbului (analogie involuntară dar atât de inspirată), milioane de români s-au îndreptat spre urne să-şi aleagă, în principal, preşedintele. Atunci, încă eram obsedaţi de sindromul „tătucului”, obicei importat de la „prietenii” noştri sovietici şi împământenit în perioada comunistă.
Rezultatul alegerilor îl ştiţi: Frontul Salvării Naţionale a câştigat detaşat, românii confirmând prin vot mandatul de preşedinte al lui Ion Iliescu, dar şi alegerea unui Legislativ legitim, care a înlocuit celebrul CPUN – Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională. Cum s-a derulat istoria, mai apoi, iarăşi e cunoscut, românii alternând ciclic stânga cu dreapta doctrinară. Însă, mult mai captivantă pare a fi nu istoria trăită, ci una alternativă, asunsă sub umbrela întrebării „Ce-ar fi fost dacă…”
Ca un scurt memento, Ion Iliescu a câştigat cu peste 80%, în dauna a doi candidaţi de dreapta – Radu Câmpeanu şi Ion Raţiu – exponenţi ai celor două partide istorice: Partidul Naţional Liberal şi, respectiv, Partidul Naţional Ţărănist, devenit Creştin şi Democrat. Iliescu a beneficiat de mai multe avantaje, de la faptul că deţinea toate pârghiile administrativ-politice ale statului până la controlul asupra televiziunii naţionale (singura televiziune care a funcţionat atunci în România). De aici şi victoria atât de categorică.
Dar care ar fi fost drumul României dacă în locul lui Iliescu românii l-ar fi ales pe anglofilul Raţiu sau pe francofilul Câmpeanu, doi politicieni cu vederi occidentale, a căror vină principală era că n-au mâncat salam cu soia.
Am avut privilegiul de a-l cunoaşte personal pe Ion Raţiu, care a fost timp de trei ani deputat din partea Aradului. Raţiu avea principii democratice solide, el a rostit celebra frază: „Mă voi lupta până la ultima picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine”. Raţiu s-a reîntors în România pentru a-şi ajuta poporul, nu pentru favoruri proprii. A înfiinţat un ziar, Cotidianul, în care erau criticaţi colegii lui de partid, în perioada în care ţărăniştii erau la guvernare. Iar când un coleg l-a interpelat (Ţepelea, pare-mi-se), reproşându-i că  foaia finanţată de el critică guvernarea, răspunsul lui Raţiu a fost dezarmant: „De asta îi plătesc, ca să critice!”
Despre Radu Câmpeanu n-aş putea spune mai multe decât de la distanţă. Câmpeanu avea ceva de politician dâmboviţean, o şmecherie care l-a şi ajutat să se propulseze în fruntea liberalilor. N-avea, în schimb, statornicie, iubea prea mult pute­rea, accepta şi făcea compromisuri doar pentru binele propriu şi al celor din jurul său. Avea un comportament duplicitar ceea ce unii consideră o calitate la politicieni, dar care de fapt era un mare defect. Aş putea spune că fărâmiţarea PNL i se datorează lui Câmpeanu, în mare măsură.
Istoria nu poate fi schimbată, dar acest exerciţiu de imaginaţie pe care l-am încercat duce doar la un singur deznodământ: dacă Ion Raţiu era ales preşedinte în Duminica Orbului, pe 20 mai 1990, poate n-am mai fi bâjbâit atâta timp pe cărările sinuoase ale tranziţiei. În 1990 am avut o mare şansă, sângele curs la Revoluţie ne-a credibilizat extraordinar în ochii Occidentului. Alegerea lui Iliescu, mineriadele şi politica centralizată au fost frâne clare în calea dezvoltării României. Dacă era Raţiu preşedintele României, poate altfel am fi stat, economic şi social. Dacă…