În mlaştina cu miros pestilenţial care-a fost şi este viaţa politică românească după decembrie 1989, s-a născut, a prins rădăcini şi lăstă­reşte periodic o formulare tîmpă: lupta împotriva comunismului şi-n contra comuniştilor. Deşi ideea are adepţi înrăiţi, n-a avut şi n-are combatanţi pe partea atacată, întrucît toţi marii răcnitori împotriva comunismului, a tarelor acestuia şi-a crimelor pe care le-a comis, au fost şi sunt membri ai fostului Partid Comunist Român.
Emblematici şi exemplari rămîn celebrul student de la începutul anilor ’90 Marian Munteanu, şeful la fel de celebrului balcon de la Universitate, cu a sa nu mai puţin celebră explicare a aderării la PCR: „Am intrat în PCR ca să-l lovesc mai bine din interior”, şi Petre Roman care, cu o zi înainte de „Ziua Z”, s-a convertit la democraţia capitalistă prin dezicere de comunism şi de partidul care l-a trimis la şcoli înalte dincolo de fruntariile ţării – şi tare s-a mai fălit el cu asta!
Cam ăştia au fost şi-au rămas răcnitorii contra comunismului şi-a comuniştilor: poltroni care n-au avut succes în căţărarea pe scara ierarhiei de partid, politruci pechinezi plini de năduf că nu li s-a dat statut de dulăi politici, piţigoi de mîna a doua ofuscaţi că n-au ajuns vultani de prim rang.
Îndrăznesc o afirmaţie: în decembrie 1989, orice om ajuns în vreo structură de putere, fie la nivel central, fie în cele mai amărîte întreprinderi sau ceapeuri, avea sau avusese carnetul de membru PCR în buzunar. Sînt sigur că mulţi şi-au păstrat pînă azi carnetul roşu. Sînt sigur că dacă mîine ar reînvia comunismul, Ma­rian Munteanu ar urla ca din gură de şarpe c-a intrat în capitalism ca să-l lovească mai bine din interior. La fel de sigur sînt că Petre Roman şi-ar turna cenuşă-n creştet jurînd că el a fost şi-a rămas comunist din tată-n mamă şi din mamă-n fiu, arderea carnetului fiind praf aruncat în ochii capitaliştilor pentru a le adormi vigilenţa. Mai sînt sigur că foarte mulţi lătrăi şi-ar scoate la iveală vechile carnete roşii şi-ar dovedi cu mîndrie că au cotizaţia plătită la zi.
Pariez că dacă marile democraţii ale lumii (aşa-zise, că nu-s ele democraţii cum nu-s eu cosmonaut), s-ar declara comuniste, lătrăii de care vorbesc s-ar extazia orgasmic, ar proslăvi eroic virtuţile marxism-leninismului, şi-ar înfiera cu mînie proletară inegalităţile şi inechităţile capitalismului burghez-imperialist.
Vreau să spun că azi, ca-ntotdeauna, nu contează adevărul, ci învingătorul; el nu gre­şeşte niciodată şi are întotdeauna dreptate, iar învinsul este vinovat de toate relele lumii şi trebuie-mpuşcat chiar dacă ţine strîns dreptatea-n braţe.
În fond despre ce-i vorba-n propoziţie? În nici un caz despre ideologii, ci despre vorbeţi care n-au nimic de spus, dar au ceva de cîştigat. Din acest motiv nu le mai tace gura de două’ş cinci de ani – şi trăiesc al naibii de bine. Cum sînt partizan înfocat al răcnetului (dar numai dacă-mi pot sumeţi şi eu glasul), le şuier prezidenţial, printre dinţi, o-njurătură simţită: „Să trăiţi bine, tovarăşi!”.

Recomandările redacției