Zice-o vorbă din bătrîni, şi bine zice (că-nţelepţi mai sînt bătrînii, Doamne,  şi-aşa spunea şi marele şi înţeleptul mut Lucian Blaga: „Bătrînul tace: „Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”), că marile viituri aduc cu ele toate gunoaiele-ntîlnite-n cale. Orice viitură cară cu ea puhoi de gunoaie, fie ea viitură de ape sau viitură de lume… Legea firii ar fi ca după aşezarea lucrurilor, adică retragerea apelor sau asanarea societăţii, gunoaiele să se depună care pe unde-apucă iar oamenii să se-apuce serios de curăţenie. Nu se poate trăi în medii infectate ori infecte, în damfuri de hoit ori în alte parfumuri asemănătoare, deci vătămătoare, deci rînirea gunoaielor e-o acţiune de salubrizare necesară la modul imperativ.
Lăsînd la o parte stihiile naturii, fiindcă nu ele interesează (deşi cînd pasajul Voinicilor devine lac de acumulare îţi vine să pleci spre centru şi să iei de gît şi primar, şi consilieri, şi directori, şi birocraţi, şi să-i pui să tragă apele cu găleţi fără fund pînă se desfundă pasajuʼ şi le vin minţile la cap, dac-or mai fi minţi care să le vină şi dac-o mai fi cap la care să le vină), se poate constata cu uşurinţă că după marea şi infernala viitură din decembrie 1989 (acuşica-s 26 de ani încheiaţi de-atunci!), toate gunoaiele s-au ridicat deasupra cu spor – şi deasupra-s şi azi (ba chiar vor rămîne şi mîine, şi poimîine, şi-n veacul vecilor). A fost urgie-atunci, în iarna caldă-a lui decembrie 1989, a fost potop adevărat, şi pe valurile stihinice ale mîniei populare, mînie subtil aţîţată şi bine strunită de personaje ascunse şi de organisme oculte („… agenturili…”, zicea ăl bătrîn la mascarada care i-a fost proces de condamnare la asasinare –
şi-avea dreptate!!!), politica a fost arca blestemată-n care-au suit gunoaiele unul după altul. Blestemata arcă (precum spuneam), a nimerit pe Araratul grumajilor poporului român întreg – şi s-a salvat (cu gunoaie cu tot), şi-un întreg popor a eşuat atunci atît de perfect şi-atît de definitiv încît nici azi nu-şi revine – şi nici speranţe de revenire nu se străvăd în viitorul apropiat, mediu sau îndepărtat.
Pe gunoi îl recunoşti după neru­şinarea-i: contul burduşit (prin hoţii meticuloase, deci muncă, frate, nu glumă!), după plagiat (că deh, obrazul de toval cere şi-un fard doctoral acolo, n-aşa?!?), după nesimţirea impulsivă (orice dovezi ai comite tu despre măgăriile comise de el, e de neclintit de pe poziţii; el e mai curat şi decît Lacrima Christi deşi pute-a hazna de la poştii distanţă), după perseverenţa diavo­lească-n efortul de-a părea ce nu este spre-a deveni ceea ce nu merită.
Invazia asta de gunoaie imposibil de eradicat a dus România acolo unde n-a dus-o nici un război în istoria-i. A nu se uita că ticăloşii de comunişti au luat ţara-n braţe vlăguită de război şi cu o datorie de război uriaşă impusă de ruşinoasa şi criminala capitulare în faţa Uniunii Sovietice (nu armistiţiu, ci ca-pi- tu-la-re!!!), şi-au pierdut-o-n ‘89 fără nici o leţcaie datorie şi doldora de fabrici şi de uzine şi de alte cele, şi fără impozite pe salarii, şi cu rente frumoase pentru mamele cu mulţi copii, şi cu şcoli în care se-nvăţa carte-adevărată (nu ca azi), şi cu legi aspre care se şi aplicau, şi cu premieri cu glonţul patriei pentru tîlhari…
Ca la orice potop, pe vîrfurile stihiilor care-au măturat comunismul pluteau gunoaiele purcoi, iar cînd potopul s-a-ncheiat gunoaiele-au rămas tot sus.
Legea de căpătîi a lor, a gunoaielor, e jaful, iar lozinca li-i „După noi, potopul!”.
Şi totuşi va veni şi-apocalipsa gunoaielor! Şi totuşi va veni şi vremea-n care s-or scutura oamenii de frici, or pune mîinile pe pari şi vor rîni gunoaiele. Atunci nu va mai fi „După voi…”, ci „După ei, potopul!”. Să vă ferească Ăl de Sus şi Ăl de Jos (fără discriminări de poziţie!), de potopul adevărat al celor mulţi, flămînzi şi goi, că nici în gaură de şarpe nu veţi mai scăpa, şi nici milă nu veţi mai afla! S-aude?
Desigur că s-aude, dar nu-i aşa că nu vă pasă? Nu-i aşa că nu vă tremură izmenele de frică? Nu-i aşa că aveţi credinţa că-i veţi prosti încă o dată?

Recomandările redacției