de Teofil Grădinaru

Domnul Juncker a ajuns la Bucureşti. Un pic mai târziu decât junkerele din al doilea Mondial. Alte vremuri, altă conjunctură, alte aspiraţii. Domnul Juncker a ajuns în condiţii precare, destabilizatoare pentru propria-i siguranţă, chiar pentru propriul echilibru. La cât se poate de propriu. Nu-i bai, pentru că nu e prima personalitate care caută balustrada la nivelul scărilor. Poate că Elţân ar fi cel mai bun exemplu. Acelaşi domn Juncker a plecat greu de la Bucureşti. De vină e tot aviaţia. De această dată balustrada a fost OK, dar turbulenţele balizelor ar fi stat la baza întârzierii.
În fond, Juncker a venit şi a plecat cu greu. Clar, nu e uşor să vii sau să pleci dintr-o ţară profund coruptă, profund nedemocratică, mai ales când eşti ditamai… Juncker şi vii să dispui, nu să spui. Exagerez anumiţi termeni, îi subliniez în conjunctura articolului tocmai pentru a arăta cum ne vede o parte a Europei: un popor manipulat, o ţară coruptă, decizii nedemocratice.
Subscriu, avem carenţe, delăsări, ino­cenţe electorale. Pe care, clar, trebuie să le remediem. Şi care sunt văzute inclusiv de oaspeţii din străinătate. Mai ales oaspeţii cu funcţii importante. Inclusiv domnul Juncker, care a simţit instabilitatea ţării noastre încă de la asfaltul pistei de aterizare. Dovadă că a avut rău de mare… munte… pistă. Şi-a revenit, a apucat să vorbească fără translator, că doar de aia avem premieră din Videle, a mers mai departe, a pronunţat „moare“ cu un autentic accent săsesc. O fi şi sorbit un suc de varză tradiţional, ăla ce e remediu din moşi strămoşi. Şi, cel puţin în raportul deplasării, apare că chiar ne-a vizitat.
Cam asta a fost vizita unui important lider european. Mesajul transmis nu a fost prea ferm, ci chiar uşor în dezechilibru. Mesajul corpului, desigur, pentru că mesajul politic l-am desluşit greu. Sau nu a fost suficient de clar, la nivel de comunicare şi transparenţă.
În esenţă, e un exemplu clar de vizită inutilă. Sau, pentru a pieptăna ideea, de fapt a fost o vizită inutilă. O mostră pentru ideea de a nu face aşa. O formă de jignire pe obrazul României. Când un lider politic european vine în România, ca şi cum ar merge la un chef la Costineşti, presupune faptul că acolo ne situăm. Orban (Viktor, desigur) ne-a arătat că se poate şi altfel. Juncker, dincolo de posibila influenţă a lichidelor euforice, ne-a demonstrat că noi, băştinaşii, români carevasăzică, înghiţim orice, inclusiv toanele unui lider politic european care a confundat ţara noastră cu un all-inclusiv.
Nu intru în categoria judecăţilor de valoare ale unor jurnalişti, nu emit verdicte, dar când un om politic de talia lui Juncker poposeşte şi oboseşte în România, atunci hai să avem respect reciproc. Altfel, vom rămâne la acelaşi stadiu docil, iar oaspeţii noştri vor avea aceeaşi atitudine ca von Mackensen sau von Killinger, cu puţin mai puţin echilibru. La propriu!

Recomandările redacției