S-au scris sute de articole, mii de rânduri, zeci de mii de cuvinte şi sute de mii de „semne” (sau caractere, în limbaj ziaristic) despre meciul România-Ungaria. Dincolo de fotbal, de analize, de calcule ale probabilităţii, am rămas pe retină cu războiul – nu ştiu dacă mai e cazul să pun ghilimelele – dintre suporteri şi forţele de ordine. Atenţi la ce-ar putea face suporterii unguri, n-a băgat de seamă la ce-ar putea face românii, mult mai mulţi, alimentaţi de o ură istorică spre isterică. Au fost câteva semnale de alarmă, dar ele făceau referire la pericolul de a atrage atenţia UEFA, de a juca fără spectatori, nu la adevăratul pericol, dat tocmai de faptul că jucăm cu spectatori.
Aflaţi între două meciuri cu echipe naţionale vorbitoare de limbi fino-ugrice, mă aşteptam să ne dovedim moştenirea latină, veche de peste 2000 de ani. Dimpotrivă, parcă noi am fi venit călare de prin stepele calmuce şi nu acum un mileniu, ci de curând, descinzând direct la meci. Suporterul bucureştean, antrenat prin Ferentari sau Giuleşti, Ghencea sau Ştefan cel Mare, s-a comportat ca la stâna lui Bucur, acum 550 de ani, adică atunci când a fost prima dată Bucu­reştiul atestat istoric, nicidecum ca un locuitor de capitală europeană, dintr-o ţară UE.
De obicei nu agreez violenţa organelor de ordine, nici măcar cea verbală. Chiar şi la Arad avem exemplul de la UTA, unde spectatorii sunt trataţi uneori ca nişte insurgenţi, nu ca nişte cetăţeni, plătitori de bilet la un spectacol, fie el şi fotbalistic. Aşa cum nu agreez faptul că un spectator clujean, între două vârste, nu ultras, a fost amendat pentru că a adus injurii unui câine al Jandarmeriei. Cică în procesul verbal scrie că a adus injurii organului canin. Repet, aceste excese de zel sunt de condamnat, fie că ele sunt făcute de organe ale statului, fie de firmele specializate în apărarea unor obiective şi în păstrarea ordinii. Dar, acum tind să le dau dreptate celor care au asigurat paza la meciul cu Ungaria. Am citit cu stupoare că un agent a fost pur şi simplu aruncat din tribună, că alţii au fost bruscaţi, loviţi, provocaţi. Nu e de mirare că au depăşit uneori măsura, poate îmboldiţi şi de îndemnul din proaspătul imn, versul acela care incită la violenţă: „Pe ei, pe mama lor!”. Nici agenţii nu provin din şcoala de balet ai vreunei mănăstiri şi, logic că, odată provocaţi, au ripos­tat, dar esenţa este că AU FOST PROVOCAŢI, de nişte cetăţeni care numai de conduită civilizată nu pot fi acuzaţi. Acum s-au aflat mai mult în lumina reflectoarelor, acum au avut „miza” unei dispute seculare, a unei rivalităţi dusă dincolo de sport, dar modul de manifestare a acestor suporteri nu este diferit decât poate doar prin intensitate, atunci când echipa lor joacă la Chiajna, Ploieşti, Craiova sau aiurea. Dacă vreun agent a avut un comportament violent fără motiv, dacă a agresat persoane liniştite, să plătească individual, nu să fie condamnată întreaga organizare, printr-o generalizare specifică românilor. Tot aşa, şi suporterii să plătească individual pe măsura a ceea au făcut. Din păcate plătim toţi, ca ţară, şi pe plan sportiv, dacă vom fi suspendaţi, dar şi ca imagine. Acum, în Finlanda, vom apărea ca un popor migrator, nu ca unul cu o vechime de peste 2000 de ani în Europa.
P.S. N-am spus nimic de galeria maghiară, la fel de (sau poate chiar mai) violentă decât cea română. Asta e deja problema vecinilor, deşi era de aşteptat ca ungurii să vină cu cei mai fanatici suporteri, în frunte cu cei de la Fradi. Dar comportamentul bezmetic al ungurilor nu iartă sub nici o formă atitudinea suporterilor români, repet, a celor care s-au dedat la violenţe, la distrugeri, la incitarea tuturor dar mai ales a forţelor de ordine. E bine ca fiecare să-şi vadă de bârna lui…

Recomandările redacției