Urmare din numărul trecut
Fără Dumnezeu, omul rămâne un
biet animal raţional şi vorbitor, care
vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.
Petre Ţuţea
Cea mai apăsătoare problemă a omului contemporan cu mine, cu tine, cu ei, nu cred că este cea a apocalipsei sau a eshatologiei ori a banului, ci cea a sensurilor, a sufletului, a sentimentelor ce-l macină atât de mult încât nu-l chinue nici foamea, nici setea, nici frigul de afară, nici durerea fizică, şi, cu atât mai puţin, problemele cotidiene, dar îl chinuie dorul, nostalgia, tristeţea, lacrimile etc. … de ce? De când te-a pierdut pe Tine, Doamne, din cauza păcatelor lui, omul trăieşte inutil, încât fără Tine viaţa i se pare inutilă, fără sens, pentru el soarele răsare doar ca să apună şi nimic mai mult, fără Tine noaptea vine doar ca să-i arate o altă perioadă a zilei, fără Tine respiră aerul, dar îl respiră în zadar şi zilele lui sunt asemeni bolnavului muribund, aşteptând scurgerea clipelor rând pe rând, pentru a pune punct unei suferinţe prea lungi … da, fără Tine, Doamne, totul îşi schimbă sensul, totul suferă, de la cea mai mică celulă, până la întreg universul personal creat în jurul lui. Fără Tine groapa îi devine mai acceptabilă şi blasfemia o realitate, fără Tine zilele-i devin un calvar, iar gândul un călău ce-l chinuie continuu, îl traumatizează, îi scoate până şi ultima picătură de lacrimă, fără Tine fericirea îi devine străină, identificându-se în cele din urmă cu un alt fiu al tristeţii contemporane.
Fără Tine, Doamne, florile-i devin spini ce lasă răni sângerânde în sufletul prea obosit şi neputincios în faţa unei noi lupte, fără Tine orice urmă lăsată în spate i se pare inutilă, fără Tine văzduhul e prea mohorât şi natura prea tristă, fără Tine cuvintele-i sunt tot mai reci, goale şi seci, vocea tot mai stinsă, faţa tot mai mohorâtă, privirea-i tot mai pierdută undeva în depărtarea clipelor de odinioară, da, … toate acestea le trăieşte fără Tine, Doamne. Fără Tine anotimpurile dispar, se pierd undeva în trecutul frumos, azi i-a mai rămas doar o toamnă tristă în care zilele cad asemeni frunzelor veştejite, dezvelind copacii rând pe rând.
Fără Tine oceanul de lumină şi splendoarea gândurilor se topesc în zadar, fără Tine toate trăiesc doar ca să moară şi ochii doar ca să verse lacrimi eterne, fără Tine. Şi Tu suferi văzând suferinţa lui şi parcă ai vrea să Te mai urci încă odată pe Cruce pentru el. Fără Tine nu ştie ce e, întrebare sau răspuns, trăieşte cu vrute şi nevrute şi dacă n-ar fi aşa de trist fără Tine, cu siguranţă ar fi vesel, fără Tine moare în fiecare zi puţin câte puţin, chiar dacă trupul încă îi este viu. Fără Tine îi este silă de tot ce-l înconjoară, se umbreşte şi se îneacă în deznădejdi, fără Tine tot felul de ciudate speranţe ce-i apar sunt prea târzii şi dispar prea repede, se pribegeşte pe pământul ce parcă doar el îl mai mângâie, … da, fără Tine nici el nu mai ştie de-i timp sau veşnicie, finit sau infinit sub un aspect mărginit.
Odată cu trecerea timpului află ce a pierdut şi cât de singur e fără parfumul prezentei Tale ce-l alina odinioară, iar azi îl sufocă lipsa Ta, da, … fără Tine dorul se topeşte în el, e prea târziu, din ochi cad picături ca de rouă, în suflet se frâng atâtea dureri pe care nu le bănuia, suferinţa nu mai face alt popas.
Dar din mare mila Ta nu L-ai părăsit, îl chemi, invitându-l din nou la marele ospăţ, aşa amărât cum este, pentru că doar cu Tine, Doamne, omul devine om şi în această chemare se redescoperă şi Te redescoperă. Cât de frumos e omul ce trăieşte cu Dumnezeu şi cât de înnegrit devine cel fără Tine, Doamne.
Ce puţin contează o lume pentru un om, dar cât de repede poate deveni omul întreaga lume pentru Tine, Doamne.
Paul Krizner
