Gata, a trecut!

0
192

… şi-a fost sărbătoarea luminii izvorîtă din învierea celui suit pe cruce.
M-am născut într-o familie de creştini practicanţi şi-am învăţat buchiile pe Biblie. Urechile mele de moşneag rămas la mintea copilăriei mai aud glasul mamii povestindu-ne (c-am fost şi sîntem şapte copii), istorii scrise-n cartea Genezei, în cea a Ieşirii şi-n toate cele ale Testamentului Vechi şi ale celui Nou. În duminica Paştilor mi-am tîrît fiinţa spre casa-n care mama şi tata-şi trăiesc tinereţile incredibile ale celor 90 de ani şi le-am sărutat cu smerenie mare mîinile alintătoare şi tîmplele pe care timpul le-a nins zăpezi imperiale. Mama încă-mi spune „copile” deşi mi-s pletele mai albe decît ale ei şi barba mi-i sură. Mi-am rezemat fruntea de umăru-i împuţinat şi i-am spus moale: „Ce bine-i, mama, să ai un umăr pe care să-ţi sprijini casa gîndurilor multe!”, iar ea, cu glasul cîntat (ca-n copilăria-mi fabuloasă), mi-a răspuns blînd: „Cine are părinţi pe Pămînt, nu în gînd,/ mai aude şi-n somn…”. Am tresărit a mirare şi-a fericire: „Uite că mama nu uită versurile astea, cum nu uită alte zeci de poezii şi cum nu uită să-mi treacă mîna-i peste creştet cînd mi-i sufletul bîntuit de neguri dese şi de furtuni năprasnice!”.
Tata mi-a prins tîmplele-ntre palmele-i cîndva grele şi m-a sărutat pe frunte; „Da’ fă şi tu ceva ca să te coci la minte, că uite, au trecut anii şi eşti tot copil…”, mi-a spus grav, şi-o mare lină parcă i se legăna sub gene. L-am privit intens, cu-nverşunare chiar, şi-am simţit cum ochii mi se-nrourau încet-încet; „Fac şi eu ce pot, tata; am făcut un copil, că mai mulţi nu s-a putut, albesc temeinic, port după mine munţi de amintiri, muncesc de mă trec sudorile ca să mă păstrez om şi-mi ţin sufletul treaz ca nu cumva s-adoarmă şi să-l apuce sforăitul…”. „Dacă faci toate astea e bine. Acu’ fă o faptă creştinească şi adă-mi o felie de cozonac. E bun, da’ nu-i cum era-n copilăria mea. Atunci îi simţeam mirosul de la marginea pădurii (cam de la un kilometru zic eu, că doar m-am născut sub poala pădurii aceleia). Atunci totul mirosea altfel; chiar şi oamenii miroseau altfel: a omenie”. L-am întrebat dacă i-i dor de ceva: „Mi-i dor de bunici, de mama şi de tata, de copilărie şi de tinereţe, mi-i dor grozav de mine însumi”, mi-a răspuns, iar într-un tîrziu şi-a ridicat privirile asupră-mi şi mi-a poruncit: „Să rămîi cu lumina-n suflet şi-n minte toată viaţa ta, atîta cîtă o fi şi-aşa cum vei avea-o, chiar dacă eşti necredincios în Dumnezeu. Cîtă vreme te păstrezi în lumină, Dumnezeu e-n tine că vrei, că nu vrei. Mori în fiecare zi şi-nvie de fiecare dată, ca să-ţi fie toate zilele Paşti – că nu-i nici o brînză să fii om trei zile”.
A fost frumoasă sărbătoarea Paştilor, dar trecătoare. Vin iar zilele cele de toate zilele, şi se va alege praful de toată frumuseţea asta. Ni-i scris parcă-n codul genetic să fim neoameni, să călcăm în picioare orice gînd bun şi frumos care ne sîcîie o dată sau de două ori pe an. Am fost oameni de Paşti? Am fost. După trei zile ne-ntoarcem acolo unde ne-a prins clipa învierii, la „… lupus est” – şi, Doamne, nu-i nici o altă fiară atît de lupus cît sîntem noi, oamenii!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.