În anul de graţie şi blestemat 1850, în cimitirul Père-Lachaise din Paris, pe când un sicriu aștepta să fie pogorît în groapă și multă lume-l asculta pe-un orator care-l tot lăuda pe cel trecut la odihnă spunînd că „… a fost un om mare!”, un bărbat în toată firea, îmbrăcat în redingotă, cu barbă albă și cu părul vîlvoi, a sărit pe mormanul de țărînă reavănă și l-a corectat usturător și tunător pe vorbetele de ocazie strigînd: „A fost un geniu!”. Era la-ngroparea lui Honoré de Balzac, și pronunța sentința Victor Hugo.
În anul de grație 2015 ar fi împlinit 113 ani de n-ar fi murit în 1991, pe cînd avea 89 de ani, era în culmea sărăciei și-n vîrful gloriei, i se citau spusele cu fervoare și i se inventau spuse cu inventivitate, era periat din toate părțile ca intelectual rasat și compătimit  pentru pușcăria politică pe care-a-ndurat-o 13 ani. „Am suferit 13 ani în temniță pentru un popor de idioți”, spunea cu puțină vreme înainte de-a se stinge. El însuși spunea cam tot atunci, cu patosul care-l caracteriza și cu strălucirea oratorică inegalabilă care-i era proprie, că-n temnița aia-n care-a suferit 13 ani pentru un popor de idioți le spusese cama­­razilor de suferință că „Dacă va fi să mu­rim în pușcării, nu poporul român este vinovat, ci poporul român ne-a făcut cinstea de-a muri pentru el în pușcării”. Suntem oameni, deci schimbători, și el era la fel de schimbător ca și noi.
I se spunea Socrate, Socrate român, poate fiindcă strălucea orbitor în oralitate, asemeni anticului și grecului Socrate des­pre care ne spune cîte ceva Platon – tot grec, tot filosof, dar scriitor, nu orator.
Trecuse prin tot spectrul politic, de la stînga cea mai de stînga pînă la dreapta cea mai de dreapta, cum trecuse și prin furtuni lăuntrice care l-au dus de la ateismul cel mai arid la habotnicia cea mai fertilă.
În toată viața-i furtunoasă i-a fost constant naționalismul – în aceleași cadre spiri­tuale: pînă la capăt, pînă la fund, pînă-n pînzele albe. Îndrăznesc să afirm că a fost cel mai frumos și cel mai profund naționa­list de după Mihai Eminescu – și cred că nu greșesc nici cu o iotă.
A fost prieten cu multă lume și a avut prieteni puțini. Dintre toți, cel mai aproape de suflet i-a fost cel suit din fragedă tinerețe „Pe culmile disperării” și plecat de pe Coasta Boacii pe malurile Senei ca să se facă stilist al limbii lui Voltaire și Proust și cel mai mare pesimist din istorie. Aveau în comun ceva originar (amîndoi erau feciori de popi ortodocși), și-i despărțeau prăpăstii imposibil de trecut – dar au rămas prieteni. „Petrică e singurul geniu pe care l-am întîlnit în viața mea; dac-ar fi trăit la Paris ar fi avut anvergură mondială!”, spunea Emil. „Mie Petrică nu mi-a spus nici mama. Doar el îmi spune Petrică!”, spunea Socratele român.
Ieri s-au împlinit 113 ani de la nașterea sa în Botenii Argeșului, așa că mi-am adus aminte de el, de Petre Țuțea, de pendularea lui continuă și perfectă ca a unei pendule de ceasornic „Între Dumnezeu și neamul meu”. Mi-am amintit de extraordinara lui fervoare verbală, de împletirea perfectă a cuvîntului rostit cu tonul vocii rostitoare, de acrobațiile incredibile și fascinante ale gîndurilor sale, acrobații pe care reușea să le facă aproape vizibile în exprimarea-i orală imposibil de egalat vreodată.
A fost ieri 6 octombrie, și mi-am amintit cu drag de Petre Țuțea, cel mai mare orator român pe care l-am știut eu și cel mai frumos naționalist pe care l-am ascultat vreodată.
„A fost un geniu!”.
Îmi este foarte dor de dumneavoastră, domnule Petre Țuțea!

Recomandările redacției