La începutul secolului trecut, Octavian Goga conducea gruparea „tinerilor oţeliţi” de la Arad, mişcare politică din interiorul Partidului Naţional Român care îşi propu­nea revitalizarea partidului politic al românilor transilvăneni. Se punea problema „primenirii” Partidului Naţional Român şi înlăturarea de la conducerea acestuia a „fruntaşilor” îmbătrâniţi în fotoliile de conducere, pe care nu mai înţelegeau să le părăsească. „Elemente uzate, oameni cumsecade dar îmbătrâniţi în serviciul cauzei publice, inimi de  foc, dar cu braţe slăbite, care înţeleg cu multă nevoinţă spiritul vremii. Aceştia ar trebui să înţeleagă că rolul lor a fost împlinit cu demnitate şi că e rândul altora acum, noilor veniţi, a celor cu multă tărie… să meargă înainte” – scria Octavian Goga într-un articol de fond din ziarul arădean „Tribuna”, la sfârşitul anului 1911. În replică, bătrânii din fruntea Partidului Naţional Român nu doar că se fac că nu înţeleg îndemnul lui Goga, dar pun mână de la mână şi înfiinţează un ziar concurent la Arad – „Românul” – ca să contracareze ofensiva mediatică a tinerilor tribunişti şi să-şi conserve poziţiile de putere din fruntea Partidului Naţional Român, precum şi fotoliile de parlamentari din Parlamentul de la Budapesta sau scaunele directorale din fruntea instituţiilor naţionale ale românilor transilvăneni. Văzând această opoziţie categorică, Octavian Goga – care era la acea vreme şi ginerele lui Partenie Cosma, bătrânul preşedinte al băncii „Albina” de la Sibiu şi lider marcant al partidului, dar care se declarase de acord cu părăsirea funcţiilor de conducere, motivând că „noi, bătrânii, ne-am cam trăit traiul şi ne-am păpat mălaiul” – avea să-şi radicalizeze poziţia faţă de gruparea gerontocratică din fruntea PNR, rostind memorabilele cuvinte: „simţim nevoia de a ne vedea fruntaşii biruind, sau căzând cu glorie, nu vegetând în stare echivocă”. Până la urmă, între politicienii tineri şi bătrâni se realizează un compromis, cele două ziare fuzionează, iar Octavian Goga, dezgustat, îşi aminteşte că are de ispăşit o condam­- nare politică şi se predă puşcăriei din Seghedin. Aici îl vizitează marele dramaturg naţional I.L.Caragiale, prilej cu care-i predă poe­- tului Octavian Goga una dintre cele mai frumoase lecţii despre prostie din toată literatura română: „Ţi-am spus de atâtea ori, măi băiete, nu te bate cu proştii, că te răpun… Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viaţă? Pe urma cuminţilor? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. În zadar lupţi frumos, cu tăieturi fine de floretă, el te loveşte greu cu lăstarul în moalele capului. Şi în zadar risipeşti spirit şi vervă, el e tare ca piatra. Prostul are o concepţie telurică a vieţii… Uite aşa îşi înfundă ochii şi urechile, îşi înfige capul în pământ ca struţul, ridică spatele şi trec pe deasupra lui toate curentele… Nimic mai greu decât să cârmuieşti proş­tii… Ei au instinct de împotrivire organică…”. Fără alt comentariu, închei comentariul de faţă cu precizarea că orice asemănare cu personaje contemporane este una doar întâmplătoare. Cu toate că problema, în sine, este cât se poate de actuală…

Recomandările redacției