Aveam vreo 16 ani cînd mi-a căzut în mînă o carte grosuţă care se numea Dicţionar grotesc şi-avea numele lui Vasile Alecsandri ca autor. Ştiindu-l bine ca poet, l-am citit atunci cu nesaţiu ca prozator şi l-am descoperit cu uimire a fi un superb şi fin umorist şi un lingvist înverşunat. Mărturisesc fără sfială că i-am citit amintitul dicţionar dintr-o sorbire şi rîzînd pînă la pierderea răsuflării, fiindcă ce ataca el acolo la baionetă era-ntr-adevăr grotesc.

Deşi pare a nu avea legătură cu dicţionarul lui Alecsandri, mai fac o mărturisire: de două ori am fost de faţă cînd maimarele burgului (mai degrabă al său ori al lor decît al nostru), i-a cerut maimarelui Filarmonicii (mai degrabă a lui sau a lor decît a noastră), să-şi deie demisia. Pot chiar repeta cuvînt cu cuvînt şi literă cu literă ce-a zis de fiecare dată burgmaistrul, ba chiar şi tonul îl pot repeta, că mi-a rămas întipărit în memoria urechii plecarea spre regret a vocii Măriei Sale de-atunci.

În ciuda cererilor lui Primar Vodă, Manager Vodă stă mai departe-n jeţul managerialo-filarmonic, insensibil şi netulburat precum sfinxul de pe la Gizeh şi marile piramide tot de pe-acolo.

Acum situaţia-i alta, da-i la fel: i se cere lui Vodă să se lepede de palat, fotoliu, ştampilă şi funcţie, pe motiv de propagare în cetate şi-n cetăţeni a unui neadevăr (am avut o dispută lungă şi infructuoasă pe tema sinonimiei sau antinomiei dintre termenii neadevăr şi minciună, discuţie care va continua în episodul următor). Din punctul meu de vedere, cererea celor care-i cer primarului ce i-a cerut el însuşi managerului e… cerere, adică vorbă-n gol…, furtună-ntr-un borcan ferit de vînt…, batere de apă-n piuă…, aşa că acum, cînd i se cere să se ducă şi să ne lase (taman ce i-a cerut el celui pe care-l ţine-n braţe de parc-ar fi pruncul născut în iesle…), va face şi el ce-a făcut pupilul său din fruntea cetei cîntăreţilor: îşi va-ndesa cu străşnicie dopurile-n urechi, va arăta cu deştiu-arătăreţ spre sindicat (s-avem pardon: spre partidele adverse şi-o parte a presei…, a-şa…), şi-şi va-ncleşta mîinile de speteaza şezătorului precum şi-a-ncleştat anticul şi biblicul Ioab mîinile de coarnele jertfelnicului  în templul din Ierusalimul regelui Solomon – da’ nu se va da dus nici dac-ar fi-n birou, în palat sau în cetate inundaţie cu ceară topită sau cu ulei încins.

Între ce făceau cei „daţi cu flit” de-Alecsandri şi ce fac primarele Aradului, managerele Filarmonicii şi mulţi, muuuulţi alţii, diferenţa nu-i de predicat – verbul neaoş a poci, ci-i de complement direct al acelui predicat: limba română în cazul pedanţilor altoiţi de bard, adevărul în cazul contemporan şi arădean la zi. Că pocirii adevărului cineva-i zice neadevăr iar eu îi zic minciună e chestie de şira spinării (cum zice vulgul cult), mai degrabă decît de semasiologie.

I-aş cere şi eu burgmaistrului de azi al urbei ce-i cer ceilalţi, dar ştiu prea bine c-aş urla-n van şi-aş vîna vînt (de la Eclesiast citire), aşa că n-am să-i cer nimic, nimic, nimic. În fond şi la urma urmei, ştiu foarte bine că nimeni nu va putea vreodată să preschimbe o mîrţoagă Rosinantă într-un mîndru şi-nfocat Ducipal.

Ce nu ştiu eu, dar nici n-am vreo tragere să aflu, e dacă un neadevăr cît o minciună sau o minciună cît un neadevăr se pun sau nu se pun dacă te-ncăruţezi în Boeing şi dai fuga să te izmeneşti prin nu-ş ce mauriţii sau la ceva agapă matinală cu-nchinăciune într-o cocioabă albinoasă locuită de licuriciul naşului.

Fac o afirmaţie: mai grotesc de-atît nu se poate! Ştiu că riscu-i mare, ba chiar imens, deci nu risc, aşa că-nchei cu gîndul cel bun:  staţi să vedeţi numai ce-o să vie!

Recomandările redacției