Cei care-au trăit din plin vremurile „regimului odios şi-a sinistrei lui soţii” ştiu (iar cei care-au trăit vremile regimurilor neodioase care-au urmat trebuie să afle), că pe-atunci se-auzea frecvent (măcar odată-n fiecare cuvîntare a soţului soţiei…), de „omul nou” la apariţia căruia se muncea din greu (sau se spunea că se munceşte. Că omul vechi dispăruse nu mai necesită demonstraţie; dăduseră toţi năvală-n PCR deşi nici nu-i chemase nimeni, nici nu-i îmbrîncise cineva, ba chiar unii au dat şi pe la Miliţie şi Securitate cu subsemnatul (iar acum au busturi şi li s-au atîrnat  numele pe tăbliţe de străzi şi pe frunţi de şcoli…).

Ce-au reuşit „odioşii” în aproape juma’ de veac de muncă ideologică intensă s-a văzut şi s-o mai vedea multă vreme: „educaţii” lor prin toate mijloacele (de la propaganda de mase pînă la şcolirea prin „Ştefan Gheorghiu”), au devenit bogătanii respectabili de azi (dacă absenţa ruşinii şi-a oricărui scrupul este respectabilă).

S-a spus după-ncîlceala din decembrie ’89, şi s-a repetat obsesiv, pînă la saturaţie, pînă la-ngreţoşare, că nu-i condamnabil să fii bogat, nici ruşine nu-i (adevărat), dar s-a tăcut cu eroism că-i condamnabil şi ruşinos să fii hoţ şi mincinos. Cum „tăcerea e de aur”, tăcerea a poleit auriu aceste „calităţi”, aşa că azi avem o ciurdă frumuşică de hoţi şi mincinoşi pe care-i cărăm în spinare precum bivolul pe coţofană; ei sunt politicieni şi investitori; investitorul „cotizează” pentru făina şi orezul şi uleiul din campaniile partidului, iar alesul întoarce datoria cu legi favorabile „finanţatorului”, cu intervenţii, „pile” şi „tălpi” cînd trebuie, acolo unde trebuie.

Cum sînt adept fervent al globalizării, privesc şi pe-afară, şi nici acolo nu-i altfel: se minte-n draci şi se fură-n disperare prin toate metodele (o metodă legală de furat sute de miliarde: se declanşează o criză, se pune-un prezident de stat cu statut de „Mare Licurici” să lăcrămeze că „Sîntem condamnaţi să salvăm Wall Street” şi se pompează sutele de miliarde în conturile băncilor; fericiţi, bancherii îşi dau premii de sute de milioane; omul de rînd, bivolul care duce coţofene-n spinare, rămîne cu buza umflată şi cu burta lipită de şira spinării de foame, convins că „nu-i nici ruşinos, nici condamnabil, să fii bogat” – ceea ce zic şi eu.

Bulibăşeala de pe la noi nu-i deloc „mai altfel” decît cea de pe la alţii, ci-i doar „mai românească”: „ai noştri” i-au dat identitate naţională, au răsădit-o pe tot cuprinsul patriei şi-au îngrijit-o cu migală pîn-a prins rădăcini imposibil de extirpat. Am curaj să pariez un dop de plută de la o ploscă de trăscău că deşi toţi românii citează-n neştire versul eminescian „Unde eşti tu, dom’le preşedinte ca, punînd mîna pe ei…” (sper că n-am greşit versul!), dacă s-ar trezi Ţepeş din mormînt azi, mîine ne-am pune-n gips şi picioarele, şi conştiinţele, şi l-am împuşca la Tîrgovişte, iar peste trei zile l-am îngropa cu huiduieli, ca pe-un dictator odios precum regimul amintit la-nceput (plus „sinistra lui soţie”).

Recomandările redacției