Cred cu tărie în disciplină şi-n organizare. Chiar dacă-s necredincios din tălpi pînă-n creştet, constat că nici divinitatea creştină nu se sustrage de la aceste două caracteristici obligatorii ale oricărei reuşite. Cetind pe-ndelete cartea sacră a creştinismului (dar numai prima, cea a facerii, şi doar primele două capitole, pentru economie de timp), se poate constata că Dumnezeu a făcut lumea cu  metodă, adică disciplinat, şi rînd pe rînd, adică organizat milimetric; astfel, mai întîi a făcut lumina (ca să nu orbecăie), apoi a despărţit apele cele de sus de apele cele de jos (ca să ştie pe ce stă), apoi a despărţit apele de uscat, apoi a făcut luminătorii nopţii şi pe cel al zilei, apoi a umplut mările cu felurite vietăţi acvatice, apoi a trimis pe pămînt toate soiurile de jivine şi-a plămădit din lut cea mai a dracului dihanie din Universul cunoscut şi din Universurile necunoscute: omul, şi pe femeie a-ntemeiat-o din coasta celui frămîntat din tină.
Alte izvoare confirmă secretul reuşitei prin disciplină şi organizare „ca la carte”. Bunăoară, un oştean din oastea spaniolă care-a ras de pe faţa Pămîntului civilizaţia Inca i-a trimis regelui său o scrisoare-n care descria cu lux de amănunte drumurile incredibile, de sute de kilometri, săpate-n stînca muntelui la înăţimi de peste 2000 de metri, de incaşii subdezvoltaţi care nu cunoşteau puşca. După ce-i descria capului încoronat măreţia acestor construcţii, oşteanul concluziona franc: „Dacă Majestatea Voastră ar vrea să construiască un astfel de drum, n-ar putea nici cu toată oştirea şi cu tot norodul Spaniei, căci izbînda nu stă în numărul lucrătorilor, ci în organizarea lor”.
Eu însumi am lucrat în colective organizate excelent – iar rezultatele-au fost de-a dreptul spectaculoase, şi-n colective organizate prost – cu rezultate spectaculos de proaste. Încă n-am întîlnit organizări „brici” care să nu ducă la rezultate, după cum n-am văzut şi n-am auzit de organizări proaste care să fi generat ceva rezultate pozitive.
Cum trăiesc în România, aplic şi ce ştiu, şi ce cred, ţării în care trăiesc (mi-e groază să scriu „ţării mele”, că nu mai este-a mea de multă vreme, ci-i a guvernanţilor şi-a neamurilor lor pînă-n vecii vecilor dacă nu ne trezim şi nu-i luăm de beregăţi), şi văd că singurul epitet care i se poate lipi societăţii în ansamblul său e „harababură”. Asta e forma de organizare în care ne zbatem de douăzeci şi cinci de ani ca peştii pe uscat: harababura, forma organizată a dezorganizării şi care prieşte marilor şarlatani, trîntorilor, celor care se dau de ceasu’ morţii s-arate c-ar trudi pe rupte atunci cînd nu fac nimic – dar le-ajung conturile obeze.
Ştiu însă, este dovedit şi este dovedibil oricînd, că orice durere dispare dacă se pro­voa­că o durere şi mai mare. În acelaşi fel, şi haraba­bura asta nenorocită de-un sfert de veac s-ar putea lecui cu o altă harababură, mult mai deasă şi mult mai intensă, şi-aşa am scăpa noi, cei mulţi (şi proşti), de cei puţini (dar Moţoci), suiţi pe vîrfurile puterilor şi pe vîrfurile averilor pe-o scară închegată din scheletele noastre.

Recomandările redacției