Idealisme şi realităţi

0
143

În spaţiul carpato-danubiano-pontic şi prin Câmpia Panonică circulă o mulţime de idealisme (sesizaţi, fireşte, deosebirea dintre „idealisme” şi „idealuri” – primele fiind otrăvite de fantasmele ideologiilor de tot felul), cele mai multe dintre acestea hrănindu-se din nostalgia gloriei de odini­oară. „Ungaria Mare” şi „România Mare”, de exemplu, sunt teme patriotarde care funcţionează, deopotrivă, în ambele ţări. La fel stau lucrurile şi atunci când vorbim despre echipele naţionale de fotbal ale celor două state, cu specificaţia că acestea au cunoscut momente de glorie în „epoci” istorice diferite, astfel că n-au cunoscut nicio confruntare directă în momentele de apogeu. Aşa se face că, vreme de câteva decenii, ungurii ne-au bătut la fotbal ori pe unde ne-au apucat, după care – prin ultimii patruzeci de ani – i-am bătut noi „de i-am ascultat cu urechea”. Ei bine, iată că după o sută de ani s-a stabilit o „concordie” şi din acest punct de vedere: ambele echipe naţionale de fotbal sunt la fel de slabe, ajungând aproape „ciuca bătăilor” de-a lungul şi de-a latul Europei, precum se întâmplau lucrurile cu Albania sau cu Insulele Feroe în urmă cu vreo două-treizeci de ani. Dovada? Meciul de sâmbăta trecută, care a consumat mai multă energie prin tribune, decât pe gazon. Dacă pe teren s-a jucat un fotbal de nivel sub-mediocru, prin tribune s-au aruncat – de-o parte şi de alta – replici absolut stânjenitoare. Şi tot noi ne supărăm că tabloidele occidentale titrează, cu litere de-o şchioapă, despre grosolăniile care s-au petrecut pe un teren de fotbal situat „la periferia Europei”. Foarte greu îţi poţi imagina ce-a mai rămas din aristocraţia maghiară sau din urmaşii Romei, văzând ce s-a întâmplat sâmbătă pe teren şi prin tribunele Arenei Naţionale. Polonezii, spre pildă, i-au îngenuncheat pe actualii campioni mondiali fără drept de  apel, practicând pe teren un fotbal îndrăzneţ şi fără complexe, iar în tribune dând dovadă de o unitate naţională cu mult peste dihotomia giuleşteano-ferentaristă care i-a caracterizat pe suporterii români. Această atitudine cât se poate de respectabilă a polonezilor ar trebui să ne dea de gândit atât nouă, românilor, cât şi vecinilor noştri maghiari. Dincolo de adversităţile istorice care s-au manifestat între noi, nu escaladarea energiilor naţionaliste reprezintă calea de urmat, ci cultivarea relaţiilor de bună vecinătate şi reconsiderarea valorilor comune. Iar vremea adevăratelor reconcilieri este cât se poate de prielnică, acum, când ambele state sunt membre în Alianţa Nord-Atlantică şi în Uniunea Europeană, iar naţionalele de fotbal sunt la fel de catastrofale. Chiar şi în ceea ce priveşte valoarea politicienilor care populează parlamentele de pe malurile Dunării şi Dâmboviţei există o asemănare de-a dreptul dubioasă, nivelul acestora aşezându-se mai mult la mijlocul, decât la vârful societăţii. Şi la Bucureşti, dar și la Budapesta, elitele intelectuale se feresc ca de foc să intre în politică, de teama compromiterii…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.