In memoriam: Oanea lu’ Ţoalca

În aceste zile se împlinesc doi ani de la moartea prietenului meu, Oanea lu’ Ţoalca, din Curtici.
Îl chema, de fapt,  Ioan Cilan. Dar noi, toţi prietenii lui îi ziceam Oanea lu’ Ţoalca.
În copilărie eram dat dracului. Înjuram copios, până şi câinii se ruşinau când mă auzeau. Odată, în timp ce părinţii se istoveau pe la CAP, împreună cu prietenii mei, Oanea lu’ Ţoalca şi cu Pityu am constatat că ţiglele de pe casă nu sunt puse estetic. Aşadar, le-am dat jos, am calculat matematic situaţia şi pe când să le punem la loc a venit seara şi părinţii, când a început balul. D.J. era chiar tata. Taţii. Altădată, am inventat jocul numit fotbalul cu capul. Nu aveam voie să folosim mâinile şi picioarele, era henţ. L-am oprit deoarece la un meci, după ploaie, când era noroi, în urma driblingurilor cu capul ne-am năclăit prea tare părul. Într-o zi, cu acelaşi Ţoalca am pus la punct un joc nou: cu făcăleţul de-ntors în lături loveam o minge mică, de cauciuc între nişte linii trasate cu un ciob. Ne-a plăcut mult, jocul, l-am şi botezat: Peio. Adică, de le Petre şi Ioanea Ţoalca. Mare dramă, însă: o doamnă care s-a mutat recent lângă noi venind din Timişoara şi căreia noi îi ziceam „Doamnă“ ne-a luminat dramatic. Peio era deja gata inventat de către engleji, se numea urât şi enervant: tenis de câmp. Parcă mai frumos suna peio. De-atunci nu mai inventez nimic.
Cercetând atent lumea de la marginea Curticiului (pe la opt-nouă ani), împreună cu Pityu şi cu Oanea lu’ Ţoalca am observat ce alţii n-au observat, întrucât erau mai proşti decât noi. Mai ales vara, aşa, pe la orele opt seara, soarele cobora foarte, foarte jos, cam în stânga comunei Macea, deasupra hotarului Cutoş. Cobora mai jos decât uşa podului, apoi dispărea brusc, nu se ştie unde. Am hotărât tustrei să ne facem o scară din tulei de cucuruz, să mergem din vreme la Cutoş şi să ne urcăm pe soare, atunci când acesta va coborî mai jos decât uşa podului. Ne-am dus, ne-am tot dus, ne-am tot dus, dar soarele se tot îndepărta, deşi cobora mai jos decât uşa podului, apoi a dispărut. Iar noi ne-am rătăcit pentru că a venit noaptea.  Eram înfometaţi şi speriaţi, aşa că am hotărât că putem plânge, nu ne găseam deloc drumul de întoarcere, iar după stele nu ştiam să ne orientăm, încă. Nici în prezent nu mai ştiu dacă ne-au mai găsit părinţii până la urmă. Cred că încă mai rătăcim, căutându-ne drumul spre casă prin Cutoş, pe la marginea comunei Macea.
Cât despre Oanea lu’ Ţoalca ştiu că acum poartă păr alb, în coadă de cal, încă visează să ajungă la poli şi să modifice axa Pământului pentru a remedia, odată pentru totdeauna, împuţita asta de încălzire globală.
Textul de mai sus a apărut, mai structurat, acum vreo câţiva ani, într-o carte de-a mea, „Pur şi simplu“.
Acum doi ani, într-o dimineaţă, am primit un telefon de la Pityu, care mi-a comunicat trist că a murit Oanea lu’ Ţoalca, prietenul nostru din copilărie.
Tocmai îmi propusesem să facem împreună cu el şi cu Pityu o plimbare la marginea comunei Macea, cam pe la Cutoş, să vedem dacă seara soarele e tot aşa de jos, cam până la uşa podului şi tot aşa de roşu. Oanea lu’ Ţoalca s-a grăbit, s-a urcat pe cornişa Universului, să-i schimbe ţiglele puse greşit.
Iată, s-au împlinit doi ani de când a plecat Oanea. Mi-l închipui neliniştit şi singur, fără noi, cum se chinuie să calculeze exact şi estetic acoperişul Universului. Şi ştiu sigur că i-i tare dor de mine şi de Pityu.
Ai răbdare, Oane, venim şi noi acuş, că ne-am cam terminat problemele de pe-aici…