rogMă rog. Stăteam amândouă în sufrageria apartamentului meu minuscul şi ne trăgeam sufletele după ce ne-am  luptat cu cei trei copii ca să le facem baie şi să-i culcăm. Să fii mămică este cel mai dificil lucru de pe pământ, zău aşa. Nu ştiu cum se descurcă mamele în general, nu ştiu cum se     descurca mama mea când eram mică, dar e prima seară din viaţa mea când particip la „ritualul de culcare” şi deja mă simt epuizată. Nu cred că mai pot repeta experienţa şi mâine. Fiinţele astea micuţe au o energie extraordinară! În sfârşit! Slavă Domnului că am reuşit să-i păcălim ca să adoarmă şi putem sta şi noi liniştite pentru restul nopţii ca să dezbatem problema cu Dan, având fiecare câte o ceaşcă de ciocolată caldă. Sarah a promis că vine şi ea, aşa că aşteptăm cu urechile ciulite să auzim o bătaie discretă în uşă, căci i-am dat indicaţii clare să nu fo­losească soneria.
Sarah a respectat întocmai această cerinţă, doar că imediat ce a intrat a strigat din uşă către Laurette că pe drum a găsit soluţia problemei. Atât eu cât şi Laurette am sărit în sus ca arse şi i-am făcut semn să vorbească mai încet, arătând disperate spre dormitor.
– Ştiu ce-i de făcut! a spus Sarah, de data asta în şoaptă. Trebuie s-o înfrunţi pe gagică. Şi trebuie s-o faci acum.
Sarah nu e o persoană pe care să o poţi refuza, mai ales în astfel de situaţii. Mai bine zis e genul care la nevoie te ajută cu forţa. Astfel că Laurette nu i s-a mai putut împotrivi şi a trebuit s-o sune pe gagică, fără să mai ţină cont de ora înaintată, pentru că, nu-i aşa, în astfel de situaţii uzanţele pot fi încălcate (cel puţin asta e părerea lui Sarah).
– Nu răspunde!
– Nu-i nimic, încercăm mai târziu, vine replica unei Sarah hotărâte şi imperturbabile.
– Nu cred că e cazul, încearcă Laurette.
– Mai vedem!
Eu nu pot participa la acest dialog şi nu-mi pot da cu părerea. Am prea puţină experienţă în privinţa relaţiilor, mai ales a celor stabile. (Pentru ignoranţi, relaţie stabilă este una care durează mai mult de o săptămână!)
După încă un apel ratat pe mobilul tipei ne-am hotărât să mai aşteptăm şi să ne liniştim cu încă o ceaşcă de cacao.
– Poate ar trebui totuşi să divorţezi! îşi mai dă cu părerea Sarah.
– Nu cred că ar fi cea mai bună soluţie. Nu vreau să le fac asta copiilor. Nu vreau să-şi pună mereu întrebarea cu cine să-şi petreacă sărbătorile.
– Eu n-aş dramatiza atât în locul tău. N-ai fi prima mămică divorţată. Uită-te în ce hal eşti. N-ar trebui să laşi pe cineva să-ţi facă aşa ceva.
– Poate că ai dreptate. Dar nu cred că sunt eu cea mai importantă din schemă în acest moment. Sper ca Dan să-şi dea seama că mă iubeşte. Sper să mă caute şi să-i pară rău pentru tot. Vreau ca viaţa noastră şă-şi reia cursul firesc. Vreau fericire şi bunăstare pentru copiii mei.
– Dar nu e drept!
– Nu e. Dar dreptatea e un concept perimat. Pe mine una nu mă mai preocupă. Nu în situaţia asta.
Sarah face ochii cât cepele şi rămâne pe moment fără replică. În adâncul sufletului meu îi dau dreptate Laurettei. Nu ştiu de unde a scos chestia asta cu dreptatea, probabil de pe net sau din cine ştie ce manual de dezvoltare personală, dar aşa este. Când ai copii, chiar şi aşa nesuferiţi precum cei trei care mi-au ocupat dormitorul, nu mai poţi să te gândeşti doar la tine şi la orgoliul tău rănit.
Sunetul telefonului îmi întrerupe meditaţia. Se pare că gagica a găsit ape­lurile pierdute şi sună înapoi. Îi dau telefonul Laurettei, dar ea se pierde pe mo- ­ment şi refuză să răspundă. Sarah îmi smulge telefonul din mână şi răspunde ea, activând opţiunea speaker, ca să auzim şi noi.
– Alo? Am fost sunată de pe acest număr. Avea vocea unei persoane timide şi nesigure, faţă de care cea hotărâtă şi fermă a lui Sarah putea fi uşor confundată cu a unei gardience de la penitenciar.
– Da, sunt Laura. Soţia lui Dan.
– A, da?
– Cred că ştii de ce te caut?
– Uite ce e, te înţeleg foarte bine, dar cred că situaţia asta ar trebui s-o discuţi cu soţul tău… Adică…
– Răspunsul tău mi se pare unul foarte impertinent.
– Scuze, n-am vrut să sune aşa… (Eram uimite toate trei să constatăm că avea lacrimi în glas.) Voiam doar să-ţi spun că… ştii, îmi pare rău pentru ce  s-a întâmplat.
– Bine, să zicem… deci s-a întâmplat ceva cu adevărat grav, adică, iremediabil?
– Nu, te rog să nu crezi asta… Nimic de felul ăsta… Îmi pare rău, să ştii… Dan e un tip super, eşti norocoasă. Am flirtat puţin…. Regret…
– Nu vreau amănunte despre relaţia ta cu soţul meu.
– Scuze, nu vreau să te rănesc. N-am vrut să fac asta… Iartă-mă.
Discuţia a mai continuat în felul acesta, iar la final, în ciuda protestelor Laurettei, Sarah a stabilit o înâlnire cu tipa. După ce a închis am rămas câteva clipe fără cuvinte. E întotdeauna mai greu atunci când îţi dai seama că cel    înspre care se îndreaptă toate gândurile negre e de fapt o persoană ca tine, cu dorinţe şi aşteptări neîmplinite, prin venele căruia curge tot sânge. Hm, ar fi fost mult mai uşor dacă ar fi fost vorba despre o seducătoare de profesie. Sau despre Muma Pădurii.

Recomandările redacției