„În redacţie”, roman foileton: în tot răul şi-un bine…

Sarah a intrat pe uşă la nici 5 minute după plecarea lui Robert. N-a fost nevoie să-i dau prea multe detalii. A înţeles situaţia din privirea mea deznădăjduită.
– Îmi vine să te strâng de gât, să ştii.
– Te rog, nu mai pune sare pe rană, am implorat-o.
– Ai ratat acea şansă mică, mică, mică de a scăpa ziaristica românească de unul ca Robert o dată pentru totdeauna.
– Am ratat-o?
– Mă tem că da. Nu văd ce-ar mai fi de făcut. Ca să nu mai spun că ai fi intrat în analele presei româneşti precum cea care a scos adevărul la lumină.
– Crezi?
– Sincer, nu. Robert avea dreptate. Eşti prea împiedicată. Dar mă rog, ai fi participat poate la atenuarea conflictului dintre director şi sindicate. Asta e, fetiţo… Nu mai e nimic de făcut.
Sarah era cu adevărat supărată pe mine: plecase în toiul nopţii de acasă degeaba. Şi pentru că se pare că şi pentru ea era una din acele zile în care ghi­nioanele se ţin lanţ, pe drum a dat cu roata din spate a maşinii într-o groa- pă şi a făcut pană. Era imposibil să schimbe roata de una singură aşa că a tras maşina pe dreapta şi a venit pe jos până la mine în speranţa că împreună am putea duce această manevră ane­voioasă până la capăt. Şi ca să aveţi totuşi o imagine cât mai fidelă a realizăţii crude, trebuie să vă spun că afară a început să plouă cu găleata. Mă rog. Nu se face să laşi o prietenă la ananghie şi nici nu aveam cum să amânăm până dimineaţă neplăcuta manevră: din cauza penei de cauciuc maşina nu putuse fi parcată prea bine, iar zona se aglomerează peste măsură în preajma orei 8 şi ar fi încurcat circulaţia. Aşa că ne-am înarmat cu ce am găsit la îndemână (care cu o umbrelă, care cu o pelerină de ploaie şi o pompă de umflat roţile) şi am coborât în stradă.
După câteva încercări nereuşite de a potrivi cheia pe şuruburile care fixau roata, am hotărât să alegem o cale mai uşoară: să umflăm cauciucul până la un nivel rezonabil şi să ducem maşina până în faţa celui mai apropiat atelier de vulcanizare (nu cred că există astfel de ateliere deschise non-stop în Bucureşti, cel puţin nu în zona centrală) şi s-o lăsăm acolo până dimineaţă, când Sarah s-ar fi întors cu taxi la ora deschiderii. Mie propunerea mi s-a părut una acceptabilă căci oricum nu schimbasem până acum nicio roată, deşi pot spune că am destui ani de şoferie, iar surpriza neplăcută a cheii de roţi care să nu se potrivească îngreuna şi mai mult situaţia. Se pare însă că socoteala de acasă nu se aseamănă niciodată cu cea din târg. Mai ales nu atunci când îţi faci mari speranţe în această privinţă. Am reuşit cu chiu cu vai să fixăm pom­pa pe ventil, dat din păcate cauciucul nu părea să păstreze aerul. Impresia că eforturile noastre erau de-a dreptul zadarnice era amplificată de nişte zgomote ciudate care proveneau de undeva din cauciuc la fiecare pompă şi care dovedeau că aerul ieşea afară pe măsură ce noi încercam să-l împingem înăuntru. La un moment dat epuizată, Sarah mi-a înmânat mie instrumentul torturii, pentru o ultimă încercare de a ne duce hotărârea la bun sfârşit. Chiar când să reiau obositoarea şi enervanta activitate, din spatele meu s-a auzit o voce masculină:
– Pot să v-ajut?
M-am întors recunoscătoare şi plină de speranţă în direcţia de unde s-a auzit vocea, iar ceea ce mi-a fost dat să văd m-a făcut să mi se oprească respiraţia subit pentru câteva fracţiuni de secundă, iar inima să-mi bată atât de tare încât să-mi spargă pieptul. În faţa mea era Sam, pe care l-am recunoscut imediat. Era acel Sam, cel mai de succes din toată universitatea şi după care suspinau toate studentele, din primul şi până în ultimul an, Sam, care scria piese de teatru în studenţie, care avea rezultatele cele mai bune la şcoală şi care mai participa şi la alte numeroase proiecte. Sam, cel cu care am petrecut într-o vară demult o noapte întreagă hoinărind pe străduţele din orăşelul meu natal flecărind verzi şi uscate şi îndrăgostindu-ne iremediabil unul de celălalt (mă rog, ultima chestie e valabilă doar pentru mine).
Cred că la început nu şi-a dat seama cine sunt, dar când am rămas înţepe­nită cu mânerul pompei în mână m-a privit cu atenţie şi, cu toate că abia puteai întrezări ceva printre stropii de ploaie şi pe întuneric, m-a recunoscut.
– Stai puţin! Laura?
Nu ştiu de ce, poate realizând cam cât de ridicol puteam să arăt cu pelerina de ploaie, sau doar în încercarea de a-l convinge că da, sunt chiar eu, mi-am scos gluga pelerinei şi am zâmbit.
– Doamne, Laura, ce surpriză! De când nu mai ştiu nimic de tine? De-un secol?
Eu nu eram încă în stare să îngaim ceva inteligibil, aşa că ne-am îmbrăţişat ca doi foarte vechi prieteni.
– Ce s-a întâmplat? m-a întrebat când ne-am desprins din îmbrăţişare.
I-am prezentat-o pe Sarah şi i-am povestit despre încercările noastre ratate de a schimba sau cel puţin de a umfla roata.
– Hai să vedem. Unde-i cheia? Dacă chiar nu se potriveşte o încercăm pe a mea. Am una în maşină.
Am mai scos o dată sculele din portbagaj şi ca să-i demonstrez că cheia nu e cea originală i-am arătat că nu se potriveşte cu capetele şuruburilor cu care era prinsă roata.
– Păi ar fi bine să scoatem capacul mai întâi…
O, la naiba! De-aia nu se potrivea! Nu scoseserăm capacul roţii! Oare cine avusese această idee genială de a ne pune încă o dată în încurcătură pe noi femeile cu aceste capace care nu maschează, ci redau forma şuruburilor de dedesupt?!
Eu şi Sarah l-am urmărit apoi pe Sam cum montează cu îndemânare cricul, scoate capacul roţii, potriveşte cheia pe capetele şuruburilor şi schimbă roata. Dacă m-ai fi întrebat acum cinci minute despre toate astea, n-aş fi ştiut să-ţi spun cât de fascinantă, cât de captivantă poate fi această manevră apa­rent enervantă, chiar şi când afară plouă cu găleata. Mâinile lui Sam se mişcau atât de sigure, atât de exacte… Până la urmă totul s-a rezolvat nesperat de bine. Sarah nu mai era nevoită să-şi abandoneze maşina până dimineaţa în faţa unui atelier mecanic. Eu eram udă ciuciulete, probabil că aveam rimelul scurs, dar mă rog, mi se împlinise un vis, acela de a-l revedea pe Sam. De a-l revedea, că la mai mult de atât nu mai îndrăzneam demult să sper.
Sam a terminat de montat roata de rezervă, a aranjat înapoi sculele în portbagaj şi capacul pe roata maşinii.
– E gata! Dar te sfătuiesc să schimbi cauciucul stricat cât mai repede. Nu e bine să circuli cu roata de rezervă, i-a spus el lui Sarah.
Sarah era impresionată. Îmi dădusem seama de asta din felul în care a mulţumit insistând să ne ofere câte ceva de băut. Sam a refuzat politicos invitaţia, acceptând totuşi să urce până la mine şi să se spele pe mâini.
Laura Weber