mitocanÎnceputurile de săptămână sunt cele mai dificile. Privind fără speranţă înspre zilele lungi care vor veni, încărcate de sarcini de îndeplinit, uneori absurde, ceea ce urmează pare de-a dreptul insuportabil. De aceea de obicei vinerea sunt mai veselă, fără vreun motiv aparent: într-un fel sau altul am reuşit să trec peste toate, chiar dacă pe unele mai mult le-am evitat decât să le rezolv. În fine, azi e luni, e doar 10 dimineaţa şi simt deja că-mi plesneşte capul. Pe agenda mea sunt notate o mulţime de subiecte, toate fierbinţi, pe care n-aş avea cum să le tratez nici dacă aş putea scrie cu viteza gândului, neţinând cont că mai trebuie să mă şi documentez. Mai am stabilite pentru azi, încă de săptămâna trecută, trei întâlniri, fiecare în altă parte a oraşului. Fir-ar. Am două obţiuni. Prima, pe care o adopt de fiecare dată, să mă arunc pur şi simplu pe scris şi să termin cât pot (oricât ar părea de incredibil, uneori chiar reuşesc să duc totul la bun sfârşit) şi cea de-a doua, să-i cer lui Robert să organizeze munca şi să împartă sarcinile în aşa fel încât să ne putem face treaba fără să ne dăm de ceasul morţii. De data asta mi se pare mai acceptabilă cea de-a doua posibilitate. Nu râdeţi! Sunt foarte pornită! Ceva înlăuntrul meu îmi spune că n-am nicio şansă de reuşită şi că pe deasupra voi pierde timp preţios încercând să ajung la un acord cu un Gică-contra. Dar trebuie să încerc. Dau să intru în biroul lui Robert, dar Vera mă opreşte.
– Stai, Robert nu te poate primi. E ocupat!
– E cineva la el?
– Nu, dar vorbeşte la telefon!
– Poţi să verifici te rog dacă mă poate primi? E urgent!
– Aşteaptă!
Vera dă ochii peste cap, ridică receptorul şi formează numărul de interior al lui Robert. Se pare că acesta îi răspunde imediat, pentru că Vera dă raportul:
– Laura vrea să intre la tine.
Nu reuşesc să înţeleg răspunsul, dar mă lămureşte Vera:
– Zice să aştepţi puţin.
Mă aşez picior peste picior pe unul dintre fotoliile din anticamera lui Robert, regretând decizia de a încerca să rezolv ceea ce nu pare c-ar putea fi rezolvat vreodată. Nu cred că Robert are treabă. Cred că mă ţine la uşă doar ca să-mi arate cât e de şef. După vreo zece minute în care am avut timp să mă întreb dacă n-ar fi mai bine să mă duc la biroul meu şi să mă prefac că nimic nu s-a întâmplat, telefonul de pe biroul Verei sună. E Robert care mă pofteşte să intru. Deşi ne cunoaştem mai bine chiar decât mi-aş fi dorit, mă formalizez şi bat frumos la uşă, apoi intru şi pentru că nu sunt poftită, nu mă aşez. Robert e la birou şi pare ocupat. Butonează la calculator iar din boxe urlă muzica.
– Ai vrut să vorbim? mă întreabă, iar eu citesc pe buze, pentru că cei de la Megadeth nu lasă niciun alt sunet să ajungă la mine. Fac o pauză, în speran­ţa că va micşora volumul, dar se pare nu n-are nicio intenţie în acest sens. Încerc să urlu şi eu, sforţându-mă disperată pentru a mă face auzită.
– Cred că e cazul să discutăm încă o dată despre organizarea muncii în redacţie.
Robert ridică ochii obosit şi plictisit de pe ecranul calculatorului şi mă priveşte parcă nedumerit.
– Poftim?
– Cred că ar fi bine să…
N-am nicio şansă. Solistul dă drumul unui răcnet, pe lângă care vocea mea pare de-a dreptul firavă şi neimportantă.
Îmi dau seama că n-are niciun rost. Pur şi simplu renunţ.
– Lasă! mai spun şi ies. Îmi mai verific încă o dată programul şi mă hotărăsc să încep cu un conflict între directorul filarmonicii şi sindicate. Îi cer Verei documentaţia şi încep să răsfoiesc dosarul. Pornesc calculatorul. Alături de materialul la care lucrez am deschisă o fereastră cu contul de facebook. În felul acesta văd când cineva îşi updatează contul, când îşi schimbă fotografia de profil sau când dă „like” la câte o postare interesantă fără să mă opresc din lucru. Şi culmea, observ cum Robert (care e în lista mea de prieteni virtuali) tocmai a terminat de realizat o nouă postare! Deci asta făcea când eram la el în birou? Mă simt şi mai mize­rabil. Şi e doar luni!

Recomandările redacției