„În redacţie”, roman foileton: se îngroaşă gluma!

Conflictul dintre diretorul filarmo­nicii şi sindicate e o sursă inepuizabilă de ştiri pentru toată presa, nu doar pentru ziarul Realitatea şi durează parcă din vremuri imemorabile. Mereu descoperim câte un nou detaliu care ne plasează când de partea angajaţilor, când de cea a conducerii. Mi-am pierdut aproape jumătate din zi încercând să obţin declaraţii de acestă dată legate de alocarea unor instrumente noi anumitor angajaţi, pe criterii pe care conducerea le consideră corecte, iar sindicaliştii le contestă. Aflu că în ultima vreme s-a întâmplat ceva ce pare chiar de domeniul fantasticului. O parte dintre artişti, nemulţumiţi de felul în care sunt reprezentaţi de liderii lor, au hotărât să-şi facă propriul sindicat. În fine. La şedinţa de redacţie de după amiaza am spus că mai am un pic şi termin cu filarmonica, însă nici nu se punea problema să plec acasă înainte de ora 8, căci mai aveam pe birou câteva ştiri care trebuiau să apară mâine.
Nu ştiu cum se face, dar parcă de fiecare dată când am mult de lucru colegii mei pleacă parcă acasă mai repede. E aproape imposibil să termini de scris şi să predai tot înainte de şedinţa de la ora 17, dar totuşi, în maximum 40 de minute redacţia se goleşte. Rămân doar Peter, corectorul şi Marius, secretarul de redacţie care oricum vin la sluj­bă mult mai târziu, pe la orele prânzului. Astăzi am rămas singură cu Peter, cu mult înainte de a se face 17,30. Vera a plecat prima, apoi redactorii şi în cele din urmă a ieşit şi Robert, nu înainte de a-mi spune să n-o lălăi prea mult cu materialele alea şi să nu-i fac pe cei de la tehnoredactare să aştepte prea mult după mine. Marius era la el în birou când în sfârşit terminat de scris. Am lis­tat materialele, am verificat dacă pozele erau la locul lor şi am mers să anunţ că sunt gata. Marius tocmai încerca să dea Restart calculatorului şi mi-a spus să las materialele pe biroul lui Robert:
– Nu ştiu ce s-a întâmplat. Iară s-a blocat. Cred c-o să lucrez la Robert în birou în seara asta.
– Vrei să mai rămân până arunci o privire?
– Nu cred că-i nevoie. Dacă ai verificat tu o dată totul, lasă materialele pe biroul lui Robert şi du-te. E târziu. Dacă chiar nu mă descurc te sun.
Mă rog, drăguţ din partea lui. Doar că ştiam prea bine ce înseamnă asta. Înseamnă că dacă ceva nu e în regulă, dacă vreun titlu e prea scurt sau prea lung şi nu poate fi aranjat la teh­noredactare, sau dacă i se pare o frază ambiguă, va interveni fără să-mi mai ceară acordul. Mi s-a întâmplat şi în trecut, când astfel de modificări au făcut ca titlurile să sune cam naşpa sau frazele să devină şi mai confuze. Asta e. Nu vreau să mai sacrific nici măcar o oră pe altarul jurnalisticii, aşa că intru în biroul lui Robert, cu intenţia să arunc naibii cât mai repede materialele pe masă. Îmi dau seama că de când lucrez la Realitatea nu am fost niciodată singură în biroul redactorului-şef, aşa că mă aşez în fotoliul lui directorial din piele veritabilă. Hm! Robert s-a dovedit a fi foarte generos când s-a pus problema dotării acestui birou. Nu la fel se întâmplă când e cazul să ne plătească orele suplimentare sau alte beneficii. Bestia! Îmi dau seama că scaunul acesta ar fi putut fi folosit de el şi de Vera în dezgustătoarele lor jocuri erotice adulterine, aşa că mă ridic brusc şi răstorn fără să vreau un teanc de do­sare de pe masă. Mă aplec să le ridic şi să le pun la loc, când observ că dintr-un dosar ieşiseră nişte acte care aveau antetul filarmonicii. Arunc o privire şi descopăr o mulţime de copii ale unor no­tificări ale angajaţilor către ordonatorul de credite. Erau acolo şi copii de pe sesizări ale directorului. Nu-mi venea să cred. Deşi mă ocupam de subiectul ăsta de câteva luni, era prima dată când vedeam acele acte, care puteau shimba total perspectiva asu­pra conflictului de la filarmonică. Acte despre care Robert ştia şi pe care le-a ţinut secrete intenţionat. Am auzit pe hol paşii lui Marius şi fără să stau prea mult pe gânduri am ascuns copiile sub bluză.
– Scuze, Marius. Am dat dosarele astea pe jos.
– Nu-i nicio problemă. Lasă că le aranjez eu.
– Nu mai e nevoie. Uite, le-am pus la loc. Te las să lucrezi. Sună-mă dacă intervine ceva. Salut, ne vedem mâine!
– OK, ai grijă de tine!
Eram atât de surescitată, încât până la ieşire m-am lovit de un fotoliu şi era cât pe-aci ca hârtiile subtilizate să-mi iasă de sub bluză. Noroc că e încă destul de frig afară şi că purtăm haine groase. Dacă ar fi fost vară n-aş fi aflat niciodată ce ar fi vrut Robert ca eu să nu ştiu.
Laura Weber
(va urma)