OLYMPUS DIGITAL CAMERAStrădaniile profesorilor Elena şi Dumitru Crişan de a cerceta istoria învă­ţământului din comuna Şimand ne-au permis elaborarea Monografiei acestei localităţi, din care vă prezentăm perioada 1773-1800. Corespondenţa dintre Maria Terezia şi fiul său ilustrează extrem de clar definiţia pe care Iosif al II-lea o dă toleranţei religioase: permisiunea acordată tuturor cetăţenilor care sunt folositori statului să posede pământuri, să exercite meserii şi diverse alte funcţii care pot aduce avantaje materiale, indiferent de credinţa pe care o profesează. Altfel spus, teorii­le absolutismului luminat au la bază şi interese de ordin economic. Mai ales după vizita pe care o efectuează în Transilvania, în anul 1773, luând contact direct cu realităţile politice şi religioase de aici, Iosif al II-lea aboleşte, gradual, toate practicile represive la adresa necatolicilor din imperiu şi suspendă orice formă de cenzură civilă şi religioasă. Desigur, imperialii vizează întărirea poziţiei Vienei în Transilvania, opunând nobilimii maghiare tradiţio­naliste dezvoltarea economică, admi­nistrativă şi culturală a saşilor şi româ­- nilor. Una peste alta, libertatea religioasă şi accesul la învăţătură aveau să producă, treptat, o dezvoltare a conştiinţei na­ţionale pentru toate popoarele din imperiu.
În anul 1766 intră în vigoare „Re­gulamentul iliric” pentru populaţia sârbească din imperiu, iar din anul 1771 acesta se referă şi la populaţia româ­nească. Date certe despre Şcoala româ­nească din Şimand le găsim într-o conscripţie din anul 1771. Conscripţia din 1771, redată în lucrarea lui Finaczy, nominalizează 24 de şcoli româneşti existente la acea dată  în această zonă, printre care şi Şcoala din Şimand, care avea doar doi elevi. Un an mai târziu, găsim o altă conscripţie şcolară, depistată tocmai în fondurile Arhivelor provinciale din Voivodina şi Sremski-Karlovci din fosta Jugoslavie. Conform acestei conscripţii din anul 1772, la Şcoala din Şimand erau deja nouă elevi, iar anul înfiinţării acestei şcoli nu era indicat. Prin comparaţie, dacă Şcoala de la Almaşla Almaş fiinţa din anul 1747 şi avea 13 elevi la 1772, cea din Semlac era înfiinţată din anul 1753 şi avea doar 5 elevi la 1772, la fel ca şi cea de la Pecica, dar care era însă înregistrată cu 30 de elevi la data recenzării şi doar Aradul era indicat cu o şcoală de la 1721 şi cu un număr de 100 de elevi, atunci putem presupune că şi ªcoala de la Şimand putea să fie înfiinţată pe la mijlocului secolului al XVIII-lea, la fel ca şi suratele ei menţionate în conscripţia sârbească.
Curtea vieneză a decis, la 10 octombrie 1786 să emită instrucţiuni mai amănunţite cu privire la funcţionarea noilor şcoli. Înfiinţarea acestora era încredinţată directoratului şcolar din Oradea, care, în cooperare cu autorită­ţile locale şi cu domnul de pământ, încheiau un contract de parteneriat pentru edificarea şi susţinerea acestora. Se prevedea ca învăţătorul să aibă pregătirea metodică necesară şi să cunoască limba germană. Pregătirea metodică avea să se asigure prin cursuri specifice, desfăşurate la Timişoara şi la Oradea. Salariul învăţătorului era stabilit printr-un contract încheiat între direcţia şcolară comitatensă şi antistia comunală iar cuantumul acestuia nu    se modifica nici dacă învăţătorul se schimba pe parcurs. În contract se prevedea ca două-treimi din salariul învăţătorului să fie plătit în natură – cereale, fructe, fân, lemne, carne, paie etc. – iar o treime în bani. Din această cauză apar diferenţe în ceea ce pri­veşte plata dascălilor în diferitele surse bibliografice ca ne sunt la îndemână. Finaczy, bunăoară, citat mai sus, men­ţionează salarul învăţătorului din Şimand ca fiind de 35 de florini anual, conform documentelor urbariale. Vasile Popeangă, în schimb, citând conscripţii sârbeşti şi actele comitatului, preci­zează că retribuţia anuală a dascălului era de 100 de florini. Evident, dife­renţa dintre cele două sume menţionate era, de fapt, plata în natură pe care o primea învăţătorul din partea sătenilor şimăndani. Bunurile în natură erau achi­tate de către comună, evident, prin aportul comunităţii locale, iar banii erau asiguraţi de către domnii de pământ şi de direcţia şcolară a comitatului.
Deosebit de interesant pentru acea perioadă era faptul că învăţământul era obligatoriu. Conform instrucţiunilor din anul 1786, se prevedea necesitatea efectuării unui recensământ şcolar, pentru a se cunoaşte cu exactitate numărul copiilor de vârstă şcolară. De asemenea, se menţiona necesitatea construirii de şcoli, dar şi obligativitatea părinţilor de a-şi trimite copiii la şcoală. Mai mult, pentru că în mediul rural majoritatea copiilor erau folosiţi de către părinţi la muncă, autorităţile imperiale au dispus anşajarea pentru fiecare localitate a unui păstor, care să se ocupe cu păstorirea animalelor, degrevându-i pe copii de această sarcină şi dându-le astfel posibilitatea frecventării cursurilor şcolare. În anul 1789 Iosif al II-lea a autorizat deschiderea de şcoli în 48 de comune româneşti din comitatul Aradului, cerând autorităţilor măsuri urgente, deoarece „educaţia tineretului românesc e una din chestiunile cele mai importante şi mai urgente pentru stat.” Contractele şcolare erau vizate de către inspectorul Alexe Vezilici, care într-un raport din anul 1792 notează datele încheierii contractelor şcolilor pe care le-a vizitat.
Conform acestui raport, în dreptul Şcolii din Şimand figurează data de 28 decembrie 1789. Mai departe, în anul 1797 autorităţile comitatense se străduiesc să stabilească retribuţia pentru fiecare învăţător, în colaborare cu inspectorul T. Abrahamovici. Desigur, negocierile se poartă şi cu autorităţile locale, în sarcina cărora cădea sarcina plăţii salarului dascălului. În septembrie 1801, Ioan Cernovici de Macea redac­tează o situaţie în ceea ce priveşte stabilirea acestor retribuţii la nivelul a 21 de localităţi, printre care şi localitatea Şimand. De aici aflăm că, în urma contractelor şcolare încheiate în lunile septembrie şi octombrie 1798, dascălul din Şimand primea, anual, 100 de florini. Tabelul lui Ioan Cernovici de Macea este cât se poate de edificator în ceea ce priveşte procedura de calcul, deoa­rece cuprinde trei rubrici distincte în ceea ce priveşte propunerile de sala­rizare: propunerea inspectorului şcolar, propunerea comunităţii locale şi, în fi­nal, propunerea pretorului. În cazul Şimandului, inspectorul Abrahamovici propune suma de 100 de florini, comunitatea locală propune doar 90, iar preto­rul opinează pentru suma de 100 de florini.
Comparativ cu Şimandul, la Şiria dascălul primea tot 100 de florini, la fel ca şi cel de la Almaş, Agriş şi Arăneag (unul singur pentru toate cele trei localităţi). În schimb, la Curtici pretorul propunea doar 80 de florini, iar comunitatea locală 60, la Târnova 65, respectiv 50, cât propunea comunitatea locală sau inspectorul, la fel ca şi la Dud, Seleuş-Cighirel sau Iermata-Moroda. Cât despre măceni, comunitatea de aici era dispusă să plătească doar 31 de florini. Analiza comparativă a salariilor propuse pentru dascălii să­teşti ne conduc la concluzia că localitatea Şimand era una cât se poate de bine dezvoltată din punct de vedere economic la acea dată, numărându-se printre localităţile fruntaşe ale zonei.

Recomandările redacției