Începuturile presei arădene (II)

La mijlocul secolului al XIX-lea, intelectualitatea europeană se aşează în fruntea luptei politice, iar spaţiile neconvenţionale devin adevărate tribune de exprimare a noilor idei. La Pesta, tânăra generaţie literară radicală, condusă de către poetul Petőffi Sándor, se întâlneşte la cafeneaua Pilvax şi promovează un program politic apropiat idealurilor revoluţionare franceze. La Berlin, „Tinerii Hegelieni” – denumire care îi separă de „Bătrânii Hegelieni”, aplecaţi spre dreapta – printre care Arnold Ruge, Ludwig Feuerbach, Moses Hess, Bruno şi Edgar Bauer sau Karl Marx, excluşi din mediile academice pentru ideile lor, frecventează berăriile studenţeşti, dar şi redacţiile ziarelor, transformându-le în locuri publice de dezbateri politice şi filosofice. Nici mediul universitar nu este ocolit de opresivitatea puterii statale sau bisericeşti existente, astfel că în ianuarie 1848 Mickiewicz, Quinet şi Michelet sunt îndepărtaţi de la College de France, după cum fuseseră îndepărtaţi şi cei şapte corifei de la Gottingen – Albrecht, Dahlmann, Gervinus, Iacob şi Wilhelm Grimm, Ewald şi Weber – în anul 1837. Evident, locul de refugiu al intelectualilor şi universitarilor persecutaţi de către autorităţile reacţionare se petrece tot în zona neconvenţională şi pe lângă redacţiile ziarelor, cu atât mai mult cu cât şi studenţii îi urmează, cu înflăcărarea specifică vârstei lor. În ultima jumătate a secolului al XIX-lea numărul studenţilor va creşte considerabil şi în spaţiul central-european, în Ungaria depăşindu-se cifra de 10.000. Acest „proletariat cu bacalaureat” – cum îl denumea Bismarck – avea să constituie germenul viitoarelor schimbări în ceea ce priveşte politica europeană.

Pe măsură ce creşte numărul ştiutorilor de carte, presa va juca un rol din ce în ce mai important în viaţa oamenilor. Întâi în marile oraşe, apoi şi la nivelul satelor, presa se impune cu forţă ca fiind principalul mijloc de informare, dar şi de educare politică, economică sau culturală a cititorilor. În cazul românilor transilvăneni, preotul sau învăţătorul cu „foaia” în mână devenea o imagine tot mai vizibilă. „Ce mai scrie la ziar?” era o întrebarea care se punea imediat după salutul de politeţe, astfel că „noutăţile” se răspândeau în popor.

Arădeanului Ioan Slavici îi revine marele merit de a fi transformat presa într-un vehicul mediatic în stare să pătrundă „până în ultima colibă românească” din spaţiul transilvan. Această lumină ce pătrundea peste tot era alimentată, fireşte, de „soarele ce răsare la Bucureşti”. În altă ordine de idei, prin presă se transmiteau toate comunicatele importante ale Partidului Naţional Român, toate discursurile fruntaşilor politici şi toate noutăţile importante. Presa devenea astfel indispensabilă, fiind extensia de comunicare publică a Partidului Naţional Român. Presa era „oficioasă”, era „autorisată” şi, prin urmare, credibilă. Presa devenea, tot mai mult, un document. Politicienii se raportează la ea, iar în momentele de criză (1895, 1899, 1902, 1910-1911) recursul la colecţia de ziare devine un atribut pe care se întemeiază aproape orice discurs politic.