Încremenirea în impas

Mai în glumă, mai în  serios, ne autogospodărim ţărişoara noastră scumpă şi dragă de aproape o sută patruzeci şi opt de ani. Adică, de pe la 1866. Evident, vorbim doar despre România, nu şi despre Transilvania, unde regalitatea maghiară şi curtea imperială au impus o administraţie de tip occidental. În răstimpul de după 1866 am avut parte de câteva guvernări destul de consistente: jumătate din perioada lui Carol I, toată perioada lui Ferdinand, jumătate din perioada lui Carol al II-lea şi prima perioadă a lui Mihai I. Mai apoi, după 1947, ocupaţia rusească şi importul de ideologie comunistă au distrus tot ceea ce se acumulase până atunci, exterminând inclusiv elita intelectuală a ţării. Prin urmare, putem afirma – fără tăgadă şi fără ruşine – că nu ne prea ştim guverna şi nu avem încă experienţa necesară în acest sens. Noroc cu Uniunea Europeană şi cu NATO, care ne-au mai luat de pe cap câteva dintre problemele extrem de importante în ceea ce priveşte apărarea patriei, siguranţa naţională şi respectarea statului de drept. Altfel, tare mi-e teamă că ne-am apuca să batem palma cu ruşii peste capul Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, că le-am da chinezilor platoul maritim şi gurile Dunării, sau că am începe să cultivăm euroscepticismul, în detrimentul interesului naţional. Prin anii ’90, gedesiştii criticau imobilismul nostru post-sovietic, de tip iliescian, spunând că „am încremenit în proiect”. Sărmani naivi… Nici unul nu a sesizat faptul că n-avem cum încremeni în proiect, pentru simplul fapt că nu dispunem de aşa ceva. Pur şi simplu am încremenit în impas. În acel impas de care se plângea Carol I în săptămânalele-i scrisori adresate tatălui său, în care afirma că nu suntem guvernabili, că boierii nu ţin cont de interesele naţio­nale, ci doar de propria lor îmbogăţire, că dascălii şi demnitarii au numai ifose, nu şi competenţe, că preoţii se îndepărtează de popor şi că acesta din urmă, sărac şi incult, nu-şi cunoaşte interesele şi, prin urmare, nici nu poate progresa. Se pare că de-atunci şi până astăzi prea multe lucruri nu s-au prea schimbat în ţara Mio­riţei. Parlamentul României face zid în jurul hoţilor, Moldova de peste Prut este jucată pe taraba mă­runtelor interese de partid, puşcăriaşii ţin bloguri publice, iar televiziunile de ştiri adună semnături pentru graţierea lor. Mai mult, atunci când oameni de talia lui Andrei Pleşu îşi ridică vocea şi critică prea desele noastre derapaje de la normele lumii civilizate, gândacii presei noastre contemporane se năpustesc asupra sa precum politrucii sovietici de odinioară. Tare mi-e teamă că nu experienţa democraţiei este ceea ce ne lipseşte, cât mai ales dorinţa exerci­tării ei. Pentru că prea des pătrund în vocabularul nostru activ cuvinte care nu o definesc: şpagă, tun, ţeapă, fraier, baron, feudă, mahăr, limbric etc.