Să visezi toată viaţa să ajungi la un moment dat într-o funcţie de conducere, fie ea chiar şi de director de filarmonică, nu este un păcat. Este o dorinţă, un vis frumos, o fantezie, iluzie, fantasmă, până la urmă un gând şi o încercare. Când însă această himeră se tranformă în obsesie şi devii sclavul ei, capabil de a face absolut orice şi de a vinde pe oricine doar pentru a-ţi realiza visul atunci devii periculos pentru cei din jur, pentru societate, pentru oameni. Asta în cazul în care nu eşti plat, searbăd, fad, șters, banal, în caz contrar devii doar penibil, jenant, demn de dispreţ. Lungimea trupească nu este suficientă pentru a da însemnătate unui individ, daCĂ COloana i se îndoaie puternic, iar micimea sa sufletească nu depăşeşte mărimea unui vierme (vorba ţăranului strămoşesc: „‘nalt ca bradu…“).
Doru Orban, nu că despre el ar fi vorba, a fost ani buni de zile violist în cadrul orchestrei simfonice a Filarmonicii de Stat Arad. Despre activitatea sa în cadrul ansamblului orchestral, numai de bine: talentat, destul de profesionist, colegial, simpatic, glumeţ, înalt, frumos, bine conturat… Se vorbeşte despre artistul Doru Orban că era şi foarte ambiţios, iar de la un moment dat acest lucru era cât se poate de vizibil. Numai că ambiţia sa nu ţinea de studiul violei, ci de a ajunge director. Şi-a dorit-o încă de pe vremea lui Dorin Frandeş, însă se spune că a aşteptat, relativ cuminţel, debarcarea acestuia pentru a-i veni rândul. Ghinion! N-a fost să fie! În locul său a fost unsă „tocmai o femeie“ – Rodica Tălmaciu. Ei, şi de aici încolo răbdarea lui Orban s-a cam terminat. Avea şi el o vârstă şi trebuia să se bucure odată de visul său, aşa că a început încet săparea lui Tălmaciu. Se plimba pe la fiecare „coleg“ în parte explicându-i „cine este de fapt Rodica“. Un mic vis spre îndeplinirea ambiţiei i-a fost repede îndeplinit. Tălmaciu nu şi-a încheiat mandatul, iar calea spre fotoliul de director era liberă. Apăruse însă un obstacol: concursul. Fără nici o jenă sau urmă de remuşcare, Dorel aproape că s-a pus în genunchi în faţa lui Tălmaciu, rugând-o să-i facă proiectul de management.
Şi iată că fotoliul a ajuns din nou pe mâini străine, în el lăfăindu-se acum Alin Văcean. Dorel nu a vrut să accepte înjosirea şi a bătut la aproape toate redacţiile din Arad, pentru a-l face de râs pe nici măcar instalatul Văcean. Că apoi s-a aruncat „vina“ pe Tălmaciu, asta este o altă mâncare de peşte.
Doru Orban, deşi a primit o funcţie de „plimbat hârtii“, dar intitulată pompos şi care în alte instituţii are o însemnătate aparte – director artistic, se pare că nu a renuţat încă la visul său, acela de a ajunge director general. Altfel nu îmi explic de ce umblă, din nou, pe la aproape fiecare coleg, făcându-l în toate felurile pe directorul său, instigând să „faceţi ceva, grevă, ieşiţi în stradă, orice… eu sunt de partea voastră, vă susţin“. Însă trebuie să recunosc cum la fel de inexplicabil este gestul său de a fugi apoi la director, dându-şi de gol „colegii“.
Parcă văd imaginea: mahărul filarmonicii, cufundat în fotoliul său de director, privindu-se într-o oglindă. „Oglindă, oglinjioară (de merţan bineînţeles), cine este cel mai cocoşel şi frumuşel director de filarmonică de pe întreg mapamondul?“. „Dr. tu, măria voastră“. Dorel apărând şi el în celula, pardon, biroul directorului: „Am venit cu pâra, Dr. seninătatea voastră! Ăla, ăla şi ăla uite ce au spus la adresa luminăţiei voastre…“. Mahărul, după ce ascultă tot, îi oferă un zăhărel şi frecându-l uşor pe creştet, îi face un semn discret să părăsească biroul, în timp ce Dorel dând vesel din codiţă, iese împlinit.
Cuminte eşti tu, Dorele? Eşti. Doar dai raportul (din respectul pe care ţi-l port, şi pe care îl meriţi, nu o să spun că tocmai celui pe care îl sapi non-stop pe la spate şi pe unde apuci). Dar e frumos?
Dorele, ştii ce ar spune colegii tăi dacă ar vedea imaginea? Poate te-ar trimite la Bacău. Aa, sau stai puţin. Poate ca să aduci tu …Bacăul aici, pe banii arădenilor, ţi-ai trădat oare propria cauză? Despre asta vom vorbi însă mai detaliat într-un alt episod.
Aş încheia cu un citat al lui Nicolae Iorga: „Şarpele nu e odios pentru că muşcă, ci pentru că se ascunde să muşte“.
