Toate sărbătorile creştine au importanţa şi semnificaţia lor aparte. Unele sunt îmbrăcate într-o aureolă subiectivă, fiind mai importante decât altele prin prisma propriei experienţe. Sărbătoarea unui sfânt poate avea o semnificaţie mai însemnată în viaţa unei familii care şi l-a ales drept patron spiritual, la fel cum o sărbătoare poate da naştere unor sentimente melancolice datorită unor evenimente speciale petrecute în urmă cu câţiva ani în această zi. Crăciunul, de pildă, prin atmosfera sa familială, cu imaginea întregii familii adunate în jurul focului, în timp ce afară ninge ca în poveste, cu bradul strălucind de lumina becurilor multicolore şi bucuria primirii şi dăruirii cadourilor, cu sunetul colindelor, nu cred că poate fi egalat de nici o altă sărbătoare, din punct de vedere al bucuriei. Din punct de vedere religios, în această perioadă se celebrează naşterea celui care avea să aducă mântuire în lume.

Sărbătoarea Pascală impune pe lângă bucuria Crăciunului parcă şi un altfel de respect. Paştele necesită o pregătire sufletească mai adâncă, smerenia este mai mare, iar păcatele sunt mai grele. Apropierea de biserică se face parcă cu capul mai aplecat. Cuvintele de răstignire, iar mai apoi Învierea, au conotaţii puternice care pătrund adânc în sufletul oricărui om, născând sentimente de pioşenie. Învierea lui Hristos este cea mai importantă sărbătoare creştină, generatoare de sacrificiu, iubire, iertare şi speranţă. Termenul preponderent al sărbătorii este Lumina.

Mai ales în ultima perioadă, Biserica şi slujitorii ei, preoţii, au fost ţinta unor atacuri continue venite parcă din toate direcţiile. Instituţii ale statului, formatori de opinie, mass-media, oameni de rând sau fel şi fel de organizaţii s-au luat la întrecere în a denigra poate ultima redută morală, cu slăbiciunile celor care o slujesc – e adevărat, a unei Europe aflată (şi) în plină criză spirituală. Cel mai dureros este însă să vezi cum lideri de opinie, autoproclamaţi ortodocşi, care însă din cauza unei crize de ignoranţă totală, atacă fără scrupule Biserica sau misiunea preoţească, lansându-se chiar în blasfemii greu de imaginat.

Trăim într-o perioadă zbuciumată, iar dacă suntem neglijenţi cu sufletul nostru riscăm să îl pierdem definitiv în deşertul disperării şi al urâţeniei răutăţii.

Speranţa nu moare însă, iar Învierea are loc duminică de duminică şi an de an, după cum chiar Biserica, cea mult hulită, a rânduit. Bisericile au fost din nou pline de Înviere, lumea ghidându-şi paşii în noaptea cea Sfântă după nevoile sufletului.

Hristos a înviat din nou pentru toată lumea, şi nu ţine cont de păcătoşi, hulitori, blasfematori, atei, sectanţi, trădători, pizmaşi, musulmani, criminali, culoare sau etnie. Undeva în adâncul oricărui suflet există nevoia unui „Adevărat că a înviat!“

Recomandările redacției