Un plan bun astăzi, care să și prindă viață este de o sută de ori mai valabil decât unul genial de mâine ori dintr-un viitor incert. Așa și cu economia românească. A avut momentul ei, când încă mai putea fi repusă pe picioare și dusă într-o direcție care s-o facă să-și merite titulatura de economie națională. Azi nu mai există, într-o proporţie semnificativă, economie cu capital românesc. Iar asta o spun cifrele. Peste 80% din valoarea exporturilor, mai exact 83%, care anul trecut au depășit cifra de 50 miliarde de euro, au fost realizate de subsidiare ale unor multinaționale. Faceți vă rog un efort și spuneți, la întâmplare, dintr-o suflare cele mai mari companii din România. Surpriza va fi foarte mare când veți privi originea capi­talului acestor companii. Așa că au trecut 25 de ani, cât o treime de viață, dacă ar fi să te iei după statistici. Zilele trecute liberalii au prezentat un proiect al programului de guvernare, în 15 puncte. Desigur toate aceste idei sunt pline de bune intenții, numai că s-a greșit puțin sincronizarea. Toate astea trebuiau să vină, hai nu acum un sfert de secol, ci măcar acum două decenii. În loc de asta economia naţională s-a prăbușit, pas cu pas, bucată cu bucată. Nu mai avem petrol, nu mai avem telefonie, chimie, industrie siderurgică. Nu mai facem nici tractoare, nici excavatoare, nic televizoare. Doar în agricultură mai există suprafețe, relativ importante, deținute și lucrate de către investitori români. Dar și aici ofensiva străinilor în a acapara cât mai multe tereneuri agricole este evidentă. De vină sunt toți cei care s-au perindat pe la guvernare. Chestiunea este că nu prea mai există capital autoh­ton de mare anvergură. Iar atunci investitorii străini evident că dictează prețul forței de muncă. Care este foarte scăzut, să nu o mai întoarcem după cireș. Iar asta pentru că cei care au condus destinele au negociat condițiile în genunchi. Și se bucurau precum niște indigeni când primeau mărgelele conchistadorilor. La noi aceștia erau numiți „investitori strategici”. Nu-i vorbă, o parte chiar au fost. Problema este alta: plata forței de muncă este prea mică în România. Iar asta putea fi rezolvat dacă decidenţii politici impuneau investitorilor alte plafoane salariale. Şi asta se putea face, dacă exista viziune şi patriotism. În fond nu e totuna dacă iei impozit pe 975 de lei sau să zicem 1.500.
Argumentul suprem era şi este că altfel pleacă investitorii. Din Polonia nu au plecat și acolo salariul minim este dublu față de România. Cam asta e diferenţa.
Ideea este că în 25 de ani nu am făcut un mare proiect de țară. O autostradă Arad-Constanța de exemplu, linii fero­viare nu de mare viteză, ci măcar normale, o mare investiţie de care să beneficieze o regiune întreagă. Iar anii au trecut şi în tot acest timp am avut parte de prea multe bune intenţii şi prea puţine realizări.

Recomandările redacției