Am trăit s-o vedem şi pe asta: o fetiţă de cincisprezece ani, care fugise de-acasă la o mănăstire pentru recâştigarea echilibrului interior, este terfelită de „formatorii de opinie” contemporani laolaltă cu întreaga Biserica Ortodoxă Română, cu profesorii de Religie, cu stareţii sfintelor lăcaşuri şi cu toţi preoţii duhovnici din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Probabil că, dacă adolescentina s-ar fi refugiat într-un bordel, atunci trâmbiţaşii de serviciu ar fi fost mult mai liniştiţi, iar cazul în speţă ar fi fost considerat ca fiind unul… comun. Într-atât de mult s-a depravat societatea noastră, încât educaţia religioasă este mereu ameninţată cu eliminarea ei din programele şcolare, iar secularizarea tot mai agresivă a societăţii ne determină să vorbim despre o… „etică” a moravurilor. În vreme ce tot Nordul Europei s-a detaşat de restul continentului din punct de vedere economic, social, politic şi cultural tocmai prin implementarea riguroasă a eticii neoprotestante, la noi ceea ce ţine de creştinism şi de rigoarea dogmei este privit ca o abatere de la „normalitate”. Preotul duhovnic la care s-a confesat tânăra elevă şi stareţul mânăstirii ce i-a oferit găzduire sunt consideraţi ca fiind „vinovaţii” de serviciu, în vreme ce despre părinţii care au scăpat-o de sub control şi care sunt pe deplin responsabili pentru devenirea acesteia, cel puţin până la împlinirea majo­- ratului, nimeni nu scoate o vorbă. Despre şcoala pe care o frecventează eleva n-avem a spune decât faptul că este una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ din ţară. Despre calităţile intelectuale ale tinerei există iarăşi referinţe excelente, fiind premiantă şi olim­pică la nivel naţional. Atunci, încotro să aruncăm cu piatra? Înspre Biserică? Dar adolescenta nu s-a dus pe la sfintele mănăstiri ca să se prostitueze, ci s-a dus ca să se închine înaintea bunului Dumnezeu. Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a „rătăcit” de familie, pe când era copil, şi a fost găsit în Templu. Nimeni nu l-a certat, pentru că se găsea în Casa Tatălui. Atunci cu ce este vinovată minora despre care vorbim, că a luat – cu inocenţa specifică vârstei – calea mănăstirească? Adică a purităţii morale, a desăvârşirii omeneşti şi, în final, calea îndumnezeirii? Fe­tiţa a ales între înger şi drac – cele două extremităţi păunesciene – şi a ales calea minunată. Atunci, de ce o acuzăm? Şi, mai ales, de ce acuzăm Biserica? Oare câţi părinţi care şi-au pierdut copiii ar fi vrut să-i fi găsit pe la vreo mânăstire? Dar, probabil că aşa trebuie să înceapă zilele de pe urmă: cu prigonirile, cu legalizarea hoţiei şi cu favorizarea infractorului…

Recomandările redacției