La Belo Horizonte cerul s-a năruit peste o naţiune întreagă. O ţară cu o cultură fotbalistică imensă de cinci ori campioană mondială s-a înecat în lacrimile neputinţei. Într-o zi care se vroia îşi avea toate datele iniţiale să deschidă orizontul unei bucurioi imense. În calea festinului era doar staţie. Numai că în escala ce se vroia o mică oprire înaintea finalei a întâlnit Germania. O altă ţară simbol în fotbal şi nu doar. O naţiune care ştie ce vrea şi căreia în marile momente nu-i tremură chiloţii. Şi a ştiut ce vrea şi la Belo Horizonte. Miza uriaşă a fost o povară prea grea pentru brazilieni. Care erau condamnaţi să câştige. Numai că aveau o mică mare problemă, pe care cei mai mulţi nu o vedeau şi anume aceia că: regele e gol. Adică nu aveau valoare de a lua titlul mondial. Chiar şi parcursul până în semifinală a stat sub zodia norocului şi a arbitrilor. În meciul cu Croaţia Brazilia a primit cadou un penalty, la scorul de zero-zero. Cu Mexicul au avut baftă, iar cu Camerunul, lucrurile nu au fost chiar…limpezi. Cu Chile au avut un noroc chior, la acea bară care i-a salvat pe brazilieni în ultimul minut al prelungirilor, bară care mai tremură şi acum. Iar cu Columbia victoria a fost a publicului. Urma Germania, iar entuziasmul general nu ţinea cont de adevărata valoare a echipei. Să ne explicăm şi mai clar: portarul titular abia şi-a găsit echipă în…exotica în fotbal Canadă, Dante şi Luiz Gustavo erau mai mult rezerve la Bayern. Iar alţi câţiva jucători au mai prins şi alte echipe de prin Lituania şi Polonia. Ba unii, chiar şi la Şahtior, care până la urmă nu este o grupare de prim rang. Şi cu toate acestea jucătorii erau titulari de drept în cea mai titrată echipă naţională a lumii, cuceritoare a Cupei Mondiale în nu mai puţin de cinci rânduri. Iar dacă ne reîntoarcem la fapte, meciul în sine a fost o execuţie sumară, un „blitzkrieg”. După primele zece minute în care cele două echipe păreau a se tatona, nemţii au trecut la fapte. Şi au dat primul gol. Deja era greu să întorci. Apoi a venit al doilea gol. Neputinţa se citea deja pe chipurile unora. Ei ştiau şi simţeau că nu se mai poate remonta de aici. Asta pentru simplul fapt că în Germania expresia tâmpă „doi la zero e cel mai periculos scor” nu se cunoaşte. Şi apoi pentru a nărui orice speranţă a urmat măcelul adevărat. În zece minute s-a declanşat tornada, iar la pauză a fost cinci zero. Dezastrul a continuat, iar chinul din repriza a doua a fost doar …scurgerea totală a sângelui din acest monstru sacru. Cea mai mare umilinţă avea să se scrie în această zi de 8 iulie: 1la 7. Iar istoria că nimeni nu-i profet în ţara sa se confirmă. Nici în 1950, nici acum. Frustrarea oamenilor s-a dezlănţuit apoi în Sao Paolo şi Rio de Janeiro. Ruptura dintre bogaţi şi cei foarte săraci s-a căscat şi mai mult. Iar toţi şi-au amintit că sumele investite pentru acest campionat au fost exorbitante. Iar mai mult, Germania a venit şi a adus întunericul la Belo Horizonte.
