Grea dilema din titlu, dar perfect valabilă. Îmi pornesc raţionamentul de la o afirmaţie de-a lui Mircea Geoană. Ca o pa­- ranteză, readuc în memoria cititorilor mei faptul că Geoană – şi al său celebru „Mihaela te iubesc” – era cât pe ce să fie preşedintele României! Unii spun că chiar trebuia să fie, dar… asta e deja treaba organelor de anchetă. Cert lucru este faptul că Geoană a fost un om politic de top, deci faptul că citez din el nu e deloc deplasat. Spunea Geoană, referitor la ipostaza în care el ar fi fost preşedintele României în perioada 2009-2014: „Nu ştiu dacă românii ar fi dus-o mai bine cu mine preşedinte, dar sunt sigur că societatea românească ar fi fost mai unită, nu dezbinată ca şi sub preşedinţia lui Bă­sescu”. Citez din memorie, poate că n-au fost exact acestea cuvintele, dar esenţa rămâne. Şi, da, societatea românească a fost dezbinată, intriga şi ura erau ingredientele politicienilor în acele vremuri, iar societatea a absorbit, la rândul ei, aceste ingrediente.
Acum, românii sunt din nou dezbinaţi, iar sursa dezbinării este din nou politicul. De această dată PSD-ul, tocmai partidul de origine al lui Geoană. Cauza: noul proiect de lege privind salarizarea unitară! Care proiect vine după ce au mai existat două „ture” de majorări salariale ale bugetarilor: una unitară, cu 20 de procente şi una specială, din zona culturii, cu 50 de procente. La ce salarii au fost în sistemul de stat, în unele domenii şi în special în partea de jos a organigramelor, aceste creşteri salariale au însemnat, practic, repararea unor inechităţi. Aşa au şi fost percepute de beneficiari. Dar, de asemenea, majorările în cauză au adus cu ele şi un val de revoltă din partea mediului privat. Creşterea plafonului minim de salarizare, dar şi senzaţia că mediul privat este cel care susţine creşterile salariale ale bugetarilor (ceea ce e şi adevărat) au contribuit la aceste nemulţumiri. Practic, s-a creat o falie între mediul privat şi cel public, o tranşee care se adânceşte.
Noua lege, aflată în stadiu de proiect pe masa deputaţilor, creează deja alte nemulţumiri. Dar nu (sau mai precis nu numai) în rândul celor aflaţi în zona privată, ci mai ales la bugetari. S-au înregistrat proteste, în diferite sectoare ale aparatului administrativ local şi central. Cei care protestează sunt convinşi (unii au şi dreptate) că legea îi defavorizează. Alţii, tot dintre protestatari, se plâng că aceeaşi lege nu-i suficient de favorabilă. Sunt şi dintre cei care se tem că, odată cu creşterile salariale sistemul îşi va arăta şi cealaltă faţă, una mai puţin plăcută şi că vor urma concedieri. Şi asta pentru că respectivele creşteri trebuie să fie sustenabile, să poată fi suportate de buget, fie că e vorba de bugetul naţional, sau din bugetele locale, după caz. Alt motiv de dezbinare socială!
Şi, ca un finit coronat opus perfect (iertaţi-mi pleonasmul), dacă bugetele de tot felul vor suporta toate creşterile salariale, şi cele trecute şi cele prevăzute în proiectul de lege şi cele pentru care se protestează, din nou vor sări cei din mediul privat. Şi asta pentru simplul fapt că, dacă creşte fondul de salarii, atunci scade fondul pentru investiţii. Or, investiţii mai puţine, în drumuri, construcţii de clădiri de utilitate publică, reţele de apă şi canalizare etc., înseamnă mai puţini bani care vin dinspre mediul public înspre cel privat. Adică mai puţin de lucru pentru cei care asigură salariile bugetarilor, într-un perpetuum mobile al lanţului slăbiciunilor. Ceea ce, invariabil, adânceşte mai mult prăpastia din societate.
Chiar aşa, învăţăm din greşeli sau persistăm în ele?

Recomandările redacției