De un sfert de secol a devenit un adevărat refren pentru politicieni,  chestia cu „Guvernul X sau Y nu face investiții”. Și dacă le face, de ce le face și, mai ales, cu ce folos? Sigur investițiile publice, căci despre acestea face vorbire toată lumea se traduc prin școli, spitale, drumuri, infrastructură de apă, electricitate,  reţea de gaze mai bună. Toate astea sunt elemente care ar trebui să aibă finalitatea o viață mai bună pentru fiecare. Acum după 25 de ani de la Revoluţie, jumătate din populația țării se duce la toaletă tot în capătul curții. Desigur, toți aceștia nu au nici apă  curentă.   Nici autostrăzi nu prea avem, fapt privit  prin perspectiva unui sfert de veac, desigur. Iar cele pe care le avem, au costat, vorba ceea, cât nu fac. Infrastructura unor școli, spitale s-a mai îmbunătățit, în unele cazuri chiar spectaculos. Dar toate acestea sunt pete de culoare, şi nicidecum imaginea de ansamblu, definitorie.  Până la urmă rămân faptele adică marile investiții, care chiar aduc un plus pe care trebuie să-l simtă toată lumea, inclusiv mediul de afaceri. În ultimii ani se tot bate monedă cu ce s-a făcut în perioada 2008-2012, din punct de vedere al investițiilor. Ca cifre acestea sunt într-adevăr spectaculoase. Dar marea întrebare este cu ce folos? Sigur unul imediat a fost: niște bani de la buget au fost canalizați în economie. Să pornim de la nivel micro: o primărie de comună a făcut un parc,  un loc de joacă pentru copii, a plantat pomi , a pus băncuțe, coșuri de gunoi din doi în doi metri. O firmă a câștigat lucrările, le-a executat, niște oameni au avut de lucru o perioadă de timp,  a luat banii, în general semnificativ mai mulți decât valoarea lucrărilor și a plecat. Au generat aceste investiții plusvaloare pe termen mediu și lung? Erau ele necesare în mediul rural? O băncuță și un coș de gunoi nu dau de muncă pe termen mediu și lung. Un pod pus unde trebuie, un drum bine gândit, cu aducerea utilităților la îndemână, sunt tot atâtea motive ca un investitor, de această dată privat să vină și să pornească o afacere. Abia aceasta dă cu adevărat locuri de muncă într-o economie reală și nu una artificială. Fiecare dintre dumneavoastră a văzut cum s-au făcut trotuarele și drumurile prin zona în care locuiţi. La ora 8 dimineața muncitorii își sorbeau cafeluța. Și erau mult prea mulți. La câțiva pași de aceştia un supermarket se construia. Cu bani privați, nu publici. Nu vedeai pe nimeni, iar lucrarea a fost finalizată înainte de termenul limită. Este evident că cealaltă lucrare a fost terminată cu mare întârziere. Este de prisos să spunem că banii erau publici. Chiar Mugur Isărescu, guvernatorul BNR , referindu-se la scăderea investițiilor publice în România, a spus: „Dacă este vorba de mai multă disciplină în cheltuirea banului public (scăderea investiţiilor – n.r.), chiar dacă pe termen scurt nu înseamnă creştere economică rapidă, înseamnă eliberări de fonduri mari care erau risipite în diverse forme, proiecte nerealiste, corupţie şi aşa mai departe. Pe termen lung însă, o disciplină bugetară şi fiscală serioasă eliberează fonduri enorme”.

Soluția este simplă și de bun simț: Orice ordonator de credite ar trebui să procedeze cu banii publici, ca și cum ar fi ai lui. În sens pozitiv, nu ca până acum , firește. Altfel spus, dacă ar fi banii tăi, ai plăti zece oameni să-ți pună faianța și gresia în apartament de exemplu? Nu e nevoie de zece oameni și nu-ți dă mâna să plătești zece oameni. Așa și cu orice investiție publică. Ce plusvaloare reală aduce ea cu adevărat și, mai ales, dacă ar fi s-o plătești din buzunarul tău, ai face-o?

Recomandările redacției