Ipocrizie prezidenţială

Consideră că una dintre cele mai răspândite „boli” ale acestui început de mileniu este ipocrizia. Ea se manifestă peste tot, de la opincă până la vlădică. Până şi în limbajul uzual avem expresii ipocrite, de la „în puii mei” – care cică ar masca o înjurătură, dar de fapt o scoate în evidenţă – până la răspunsul de-a dreptul idiot la banala întrebare „Ce mai faci?”: „Nu aşa de bine ca şi tine!”
Peste tot, ipocrizia îşi face simţită prezenţa. Cu atât mai mult la politicieni, care au nu doar harul, ci parcă şi obligaţia de a fi ipocriţi. Toţi, dar absolut toţi politicienii vor binele comunităţii, a ţării, a neamului, a ce vreţi dumneavoastră, mai ales înainte de alegeri. Apoi, vin scuzele şi motivaţiile. Sau, uneori – din păcate un aspect des întâlnit – apare aroganţa!
O astfel de aroganţă a arătat deunăzi şi şeful statului, cu prilejul vizitei sale la Timişoara, ocazionată de deschiderea anului universitar. Interpelat de o doamnă – întâm­- plător mama fostului fotbalist Paul Codrea – pe o temă banală, dar de suflet pentru res­pectiva, Klaus Werner Iohannis a trecut nonşalant, ignorant şi, mai ales zeflemitor pe lângă doamnă, aruncându-i un ipocrit „Vă doresc numai bine” şi un şi mai ipocrit „Sănătate”. Toate cu o mină care arăta cât de plictisită este majestatea sa prezidenţială de asemenea subiecte lumeşti, care nu ţin de dosare, servicii secrete sau strategii politice.
Am văzut un Iohannis de Dâmboviţa, un fel de Vanghelie dar mai înalt, cu voce tărăgănată şi figură de om mult prea preocupat de – aşa cum spuneam – bunăstarea naţiunii, de grija faţă de binele ţării, de tot felul de ipocrizii politicianiste. Am văzut un Iohannis care practic şi-a dat arama pe faţă, mult schimbat faţă de imaginea unui primar sau preşedinte al oamenilor. Acum pare un fel de erou din romanul lui Nicolae Filimon, aproape scârbit de popor, acelaşi popor pe care-l implora să meargă la vot.
Cred că preşedintele Iohannis a uitat prea repede că acest popor, pe care astăzi îl ignoră sau, atunci când nu-l mai poate ignora, îl persiflează, e de fapt temelia ascensiunii sale politice până la cea mai importantă funcţie în stat. Aceiaşi români care au stat la rând în diasporă, care au luat cu asalt Facebook-ul, telefoanele mobile, mail-urile sau alte mijloace de comunicare doar pentru a mobiliza oamenii la vot, acum doi ani.
Cred că nu poate fi aşa de scurtă nici măcar memoria unui politician, ca să îşi modifice în asemenea hal nu doar discursul, ci şi întregul comportament. Din acea vervă de acum doi ani, n-a rămas mai nimic. Acel zeflemitor „Sănătate!” şi mai ales tonul cu care a spus-o nu este un caz izolat, ci arată chiar modul de a fi al neamţului balcanizat, dâmboviţănizat – dacă-mi permiteţi inventarea unor cuvinte –, arată pas cu pas ipocrizia de care s-a înconjurat până în momentul în care s-a văzut cu saci-n căruţă, adică chiriaş la Cotroceni.
Până şi cum s-a comportat cu Antonescu şi Ponta, atunci când s-a văzut pe cai mari, arată ipocrizia acestui personaj. A dat de pământ cu fiecare, deşi cei doi l-au propus la un moment dat pentru funcţia de premier şi l-au propulsat, de fapt, în politica mare.
Măcar Băsescu era grobian, dar puţin mai sincer. Iohannis n-a făcut decât să confirme că sintagma de „neamţ” nu ţine în România. Nemţii din România, cei ce puteau fi luaţi drept model, au plecat de mult, de pe vremea lui Ceauşescu sau imediat după Revoluţie. Au mai rămas ipocriţii, unii dintre ei, cum e cazul de faţă, cocoţaţi în funcţii înalte.