România s-a calificat fără glorie, scăpătat, la Europenele de fotbal de anul trecut. Practic, principalul nostru avantaj a fost că… suntem în Europa! Şi că monsieur Platini a dorit ca la Euro 2016, găzduit de ţara sa de baştină, să fie prezente 24 de echipe. Adică aproape jumătate dintre ţările Europei, aici incluzând inclusiv Azerbaidjanul, Kazahstanul, Israelul (asiatice toată ziua) sau virginul Gibraltar, aflat la prima participare. De asemenea, mai sunt ţări din „lumea a treia” a fotbalului european, precum Lichtenstein, Andorra, Malta, Luxemburg şi, cu voia dumneavoastră, chiar şi Insulele Feroe, o „ţară largă de trei paşi” – citat din Coşbuc! Deci, ce chichirez gâlceava? Mai ales că am avut o grupă în care cu excepţia Greciei şi a Ungariei niciuna dintre celelalte echipe nu mai fusese la un campionat european. Iar Ungaria – tocmai adversara noastră principală – n-a mai fost la europene din… 1972 (când ne-a eliminat în sferturi chiar pe noi) şi la un turneu final )incluzând şi mondialele) din… 1986, adică de 30 de ani. Aşa cum Irlanda de Nord n-a mai fost la un turneu final tot de… 30 de ani când, culmea! Ne-au eliminat pe noi din grupe. Deci, repet, ce chichirez gâlceava?
Deranjul mai mare nu e reprezentat de această calificare gâfâită, ci de aroganţa cu care unii jucători au „dat peste nas” contestatarilor. Infatuarea unui Torje sau a unui Chiricheş sunt de-a dreptul jignitoare pentru acest popor, care şi-a trimis emisarii (peste 50.000 de spectatori) să susţină naţionala. Iar naţionala n-a jucat mai nimic, nu din lipsă de partitură tactică, ci din aroganţa unor jucători. Chiricheş a „aruncat” o replică pe care Tamaş nici când spărgea geamuri cu piciorul n-a folosit-o: a ignit publiculş românesc, după meciul cu Finlanda, în care am egalat… pe tunelul de la vestiare. „Să dea declaraţii cel de-al «12»-lea jucător”. Păi, domnule Chiricheş, Vlad după numele mic (pretenţios prenume, care obligă foarte mult), cel de-al „12”-lea jucător vă tot declară iubire chiar şi când nu jucaţi nimic, adică aşa cum aţi făcut-o şi în Grecia (victorie cu noroc), în Finlanda (tot cu noroc), în Irlanda de Nord (unde nici acum nu ştiu cum de n-am luat gol), ca să nu mai spunem de meciurile sterile de acasă sau de gafele matale când încercai să fii Belodedici, adică să ieşi cu mingea la picior din propriul careu. Sau domnul Torje, care ne bate obrazul că ne-am permis să criticăm naţionala României, după meciul cu Finlanda. Acelaşi Torje care şi-a permis acum câţtiva ani să ia peste picior „generaţia de aur”, spunând că respectiva generaţie n-a câştigat nimic. Tinere Torje, fotbalist născut talent şi eşuat undeva prin Turcia, „Generaţia de Aur” a câştigat ceva ce voi nu puteţi să o faceţi niciodată: a câştigat respectul românilor! Aici e buba voastră, atitudinea înfumurată atât în faţa microfoanelor, cât şi în teren, acolo unde fiecare se întrece să iasă cât mai în evidenţă.
Ne daţi peste nas cu performanţa? Care performanţă puiuţi? Practic, noi am adoptat acea tactică pe care am învăţat-o de-a lungul istoriei, la Rovine, Mărăşeşti sau Păuliş, ne-am apărat cu portar, 4 fundaşi şi 2 închizători în majoritatea meciurilor, ajutaţi câteodată de maseur sau medic. Am avut „bulan”, vorba voastră, a fotbaliştilor cu aer de gigolo. „Performanţă” era dacă nu ne calificam într-un turneu final care seamănă cu o nuntă la ţară: e invitat tot satul!
În rest, morala voastră nu ne prinde pentru că parcă e citită de pe prompter. Vai, fotbal românesc, unde ai ajuns.
P.S. Au fost şi declaraţii decente, realiste, împăciuitoare, începând cu cea a lui „tata” Puiu şi continuând cu cea a căpitanului Raţ şi a marcatorului Budescu.
