J’accuse…!

0
228

Cu deferenţa de rigoare, cer tuturor să nu mă considere prim-ministru acuzîndu-mă-n van de plagiat; nu fac altceva decît să-mprumut titlul de la Émile Zola pentru durata acestui articol în care voi face şi eu ce-a făcut şi el, adică voi da la cap fără milă, fără părtinire şi fără discriminare, dar cu sete neostoită.
Cu trei zile-n urmă, sîmbătă, tatăl meu, om bătrîn, trecut prin multe, veteran de război, s-a-mbolnăvit – c-aşa-s bătrînii: se mai îmbolnăvesc. Cum din şapte copii n-are pe niciunul aproape (că-s plecaţi prin lumea largă să-şi cate bucata de pîine pe care n-o află acasă decît coajă neagră şi uscată), a venit o ambulanţă SMURD şi l-a dus la spitalul din Ineu. La acelaşi spital a ajuns mai tîrziu, venind tocmai de la Săvîrşin, şi sora mea ceva mai mică, a şasea în ordinea succesiunii la moştenirea părintească.
Investigaţiile de la Ineu au dus la diagnostice alarmante: ba c-ar fi pneumonie, ba c-ar fi pleurezie, ba c-ar fi nu se ştie ce, aşa că trebuie dus la Arad întrucît doctoriţa de gardă la Ineu nu era de specialitatea potrivită şi-i era teamă. Nu era însă ambulanţă disponibilă, că Ineul are doar una – şi aia era deja plecată cu un alt caz la Arad, aşa că sora mea şi soţul ei l-au înghesuit pe bătrînul oştean în Matizul propriu şi l-au adus la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţe, la uşa faimoasei UPU (unitate de primiri urgenţe). Oprirea gîlmei de Matiz l-a adus la faţa locului pe-un angajat care s-a răţoit demn şi-a cerut ca Matizul să elibereze pista, că acolo-i pentru ambulanţe. „Păi noi sîntem ambulanţă, că la Ineu nu-i maşină de-asta, şi ne-am făcut-o pe-a noastră maşină-n serviciul serviciului public de ambulanţă!”, a grăit sora mea, asistentă medicală de felul ei. Lefegiul sistemului sanitar nu s-a lăsat, nici sora mea nu s-a dat bătută, aşa că l-au dat pe tata jos din Matiz şi l-au dus în spaţiul ăla de primire.
După vreo oră am ajuns şi eu acolo, cu soţia şi copilul; cei de la UPU reuşiseră să-i scrie documentele necesare. După altă oră i-au făcut radiografia şi analiza urinei, după altă oră o doamnă doctoriţă (cred), s-a burzuluit la noi că „Ce caută atîţia aparţinători aici? Afară!” (deşi în tot timpul ăsta nimeni nu s-a interesat dacă bătrînului veteran cu plete albe ca neaua i-o fi rău sau sete sau altceva).
Pe holul UPU s-au întîmplat şi nişte băltoace mari de sînge (cred că de la un accidentat care s-a şi petrecut în moarte); băltoacele-au rezistat acolo eroic, preţ de 6-7 minute (dacă nu cumva 10). Soţia mea le-a văzut, i s-a făcut rău şi-a plecat acasă aproape bolnavă.
După patru ore s-a-ntemeiat înainte-mi un om care-mpingea o targă şi mi-a zis despre tata că „Îl ducem de-aici”. L-am întrebau unde; a citit prin hîrţoage şi-a răspuns sec: „La Via Carmina”. L-am aşezat pe tata pe targă (are aproape o sută de kile, dar în fiţuicile brancardierului scria că are vreo 62), l-am ajutat pe om să-l urce pe tata-n ambulanţă, şi-aşa am aflat că brancardierul aparent era nu doar brancardier, ci şi medic, şi asistent, şi şofer, fiind singur pe maşină. Cu mare greutate a admis să urc şi eu alături de tata.
La Vladimirescu am ajuns prin Horia, că şuşaua naţională era-n lucru. Ambulanţa, frumoasă pe-afară, era dotată-n interior ultramodern – doar cu o targă şi cu nişte scaune. Pe drumul spre Horia tata m-a-ntrebat dacă mergem pe arătură, că-l scutură aşa de tare încît i-a trecut febra, i-au revenit puterile şi-ar vrea să meargă pînă la Vladimirescu-n marş forţat, pe jos, ca pe front.
Pe roţile fără suspensii ale căruţei motorizate am ajuns la clinica din Via Carmina. O doctoriţă tînără, frumoasă şi extraordinar de amabilă (ca tot personalul de-acolo, dealtfel), ne-a dat un pat într-un salon cochet şi curat „ca farmacia”. Cînd ne-am întors la ambulanţă să scoborîm bolnavul, tata stătea-ntins pe targă cu acul perfuziei în mîna stîngă, m-a privit cu tîlc şi-a zis că „A ieşit suliţa asta din mine de-atîtea hurducături”.
După ce l-am instalat pe părintele meu în patul din salon, vorbind cu frumoasa şi amabila doctoriţă la recepţia stabilimentului, am izbucnit într-un rîs clocotitor, homeric, atunci cînd, cetind dumneaei prin cele hîrţoage, ne-a spus că tata nu trebuia s-ajungă acolo ci-n altă parte, şi că cei de la urgenţele judeţene greşiseră şi bolnavul, şi adresa, şi clinica. Diagnosticul acesta de punere-aiurea pe drumuri a unui bătrîn bolnav i-a fost confirmat doctoriţei prin telefon şi de cei de la urgenţele judeţene.
Scrîşnind cu mult calm din dinţi, sora mea a constatat că statul român îşi bate joc de viaţa celui care şi-a pus viaţa la bătaie pentru statul român, aşa că tata nu se va mai întoarce la Arad ci va merge direct acasă şi-l va îngriji ea, ceea ce s-a şi-ntîmplat. Acum tata se simte ceva mai bine, ba chiar glumeşte amintindu-şi: „Uite pentru ce m-am bătut eu cu ruşii, iar mai apoi cu nemţii! Dacă muream atunci, acum mă salutau respectuos la monument şi mă iubeau că i-am apărat, da’ dacă n-am avut noroc de glonţ atunci, uite c-acuma-i încurc şi-i pun la cheltuieli. O să-i bată Dumnezeu, dacă nu cumva s-or trezi oamenii şi s-or apuca să le sucească gîturile. Îs buni şi frumoşi eroii, da’ numa’ morţi!”.
În cazul precis al tatălui meu nu-i de vină nimeni, şi n-ar fi fost de vină nimeni nici dacă dădea ortu’ popii în ambulanţa aia, pe drumul ăla mai nenorocit decît după un bombardament sănătos, ori la clinica-n care l-am încartiruit pentru 15 minute şi-n care nu trebuia să ajungă el, ci altcineva: nici doctorii care-au greşit actele, (că greşeala-i omenească, mai ales cînd cazuri sînt cu duiumul iar medici şi asistente sunt – dar plecaţi pe alte meridiane, ca să scape de bătaia de joc de-acasă), nici infirmierele care nu se pot împărţi două fiinţe la nouă cazuri sau mai multe, nici femeile de serviciu care nu mai ştiu încotro să se-ndrepte, nici bietul şofer ajuns de toate cele, nici directorul de spital care n-are destui oameni la-ndemînă, nici Consiliul Judeţean care are-n subordine hardughia de spital, nici ministerul, nici guvernul, nici preşedintele; singurii şi marii vinovaţi sîntem noi, milioanele de neghiobi care ascultăm minciunile cîtorva mii de ticăloşi îmbuibaţi şi-i credem, în loc să le venim de hac scurt şi definitiv, adică vindecător.
Constatări făcute la repezeală: trăim de douăzeci şi cinci de ani într-un sistem social putred în toate componentele lui şi puţind înfiorător a hoit ideologico-mincinos fătat de minţi bolnave după putere şi-avide de hoţii. De douăzeci şi cinci de ani sîntem minţiţi sfruntat şi cu neruşinare. De douăzeci şi cinci de ani credem prosteşte toate balivernele care ni se servesc, şi de douăzeci şi cinci de ani ne fură mincinoşii pe-ntrecute, de nu mai rămîne-n urmă decît pustiu, ca-n urma marilor stoluri de lăcuste. Că-i aşa o ştiu bine toţi cei care-au trăit în ţara asta înainte de 1990: pentru o astfel de-ntîmplare „se lăsa” cu punerea la zid şi cu plutonul de execuţie, c-or fi fost ei, comuniştii, nişte criminali şi ticăloşi, dar nu glumeau cu viaţa omului şi n-aveau milă de ticăloşi, spre deosebire de capitaliştii umani de azi care te lasă s-o mierleşti chiar de nu ţi-a sunat ceasu’, ba chiar te-ajută să crăpi, şi se bucură că le rămîne-o pensie-n plus de furat.
Asta „j’accuse” eu acum şi-aici: un sistem social care ni se-ndeasă nouă pe gît cu făcăleţul minciunii, şi-n care miliardele bugetului sînt furate de ei pe rupte, cu acte-n regulă.
Calm, sudînd ţigările, mi-am convocat străbunii şi le-am comunicat c-au fost nişte proşti – în următoarea ordine: ambii bunici pentru că s-au dus pe front în ambele războaie mondiale şi-n cel balcanic (la Turtucaia), în loc să făptuiască fapte eroice precum generalii Stănculescu, Spiroiu sau Cioflină; cei patru străbunici fiindcă s-au bătut de pomană pentru ţară în primul măcel planetar, în războiul balcanic (pe la Bazargic), şi-n răscoala de la ’907 şi-n cea de la 1888; cei 16 stră-străbunici fiindcă n-au avut minte şi s-au bătut cu turcu’ la 1877…
Afirm cu toată responsabilitatea că de va fi să se-ntîmple vreo nenorocire de război, n-am să pun mîna pe puşcă pentru nesătuii ăştia nici dacă m-ar fierbe Curtea Marţială-n ceară clocotită. Mai afirm că am să-l educ pe fiul meu în acelaşi spirit şi-am să-i explic că ţara nu-i a lui şi nu va fi a urmaşilor lui, ci a hoţilor şi-a bandiţilor care se cocoaţă de fiecare dată-n vîrful puterii ca să se-ndoape, pentru ei şi pentru neamurile lor pînă la Judecata de Apoi, cu balele dispreţului faţă de gloata de proşti curgîndu-le pe la colţurile gurilor.
Asta-i ţara pentru care era cît pe ce să mori pe front, tata! Asta-i ţara pentru care ţi-au pierit în război doi unchi şi pentru care s-au mutat în morminte milioane de oameni: o ţară guvernată de ticăloşi, o ţară din care-i bine să fugi cît te ţin puterile dacă mai ţii cît de cît la demnitate, la cinste, la onoare, la viaţă!
S-aude, haită de lătrăi politici? Pe voi v-acuz, fiindcă de la voi şi cu voi se-ncepe-mpuţirea socială, dezumanizarea-n masă, lichidarera ultimelor licăriri de omenie din sufletul neamului meu!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.