Nu o dată, chiar în această rubrică am luat atitudine dură împotriva câinilor vagabonzi, împotriva celor cu stăpân, dar educaţi să fie violenţi şi lăsaţi liberi, împotriva celor cu putere de decizie pe care-i doare-n paişpe de siguranţa cetăţeanului atacat de haitele de maidanezi.

Voi vorbi în continuare tot despre javre, trei la număr, de această dată.

Recent, mass media din întreaga ţară a titrat revoltată despre uciderea cu bestialitate a unei căţeluşe labrador de zece ani, dintr-un cartier al Aradului. Căţeluşa Bella era un animal blând, campioană de frumuseţe cu acte în regulă, toţi copiii se jucau cu ea. Bella a fostă găsită moartă, înţepată în gât cu un corp ascuţit de 30 de cm, probabil o furcă. Gardul grădinii lângă care a fost găsit corpul căţeluşei era năclăit de sânge, imagine desprinsă parcă dintr-un film de groază.

Bella e moartă. În urmă-i plânge prietenul ei, copilul David, care nu înţelege cine şi, mai ales, de ce…

A fost prima javră; vă las pe dvs s-o depistaţi.

Întâmplarea ce urmează s-o narez s-a întâmplat mai acum vreo 15 ani şi este adevărată sută la sută, întrucât am fost implicat copios în ea şi o pot confirma sub jurământ pe Constituţie, pe Biblie şi dacă-i nevoie chiar pe Coran.

Eram în tramvai, mergeam către Centrul Aradului, dinspre Gara CFR. Era multă lume în tramvai, aşa că mi-am făcut loc pe platforma din spate. Lângă mine, printre alţii, era un cetăţean cam ponosit îmbrăcat, soios, unsuros,  care avea în braţe un câine. Care câine era o fire cam nervoasă, căci destul de des se răstea, hămăind, spre o doamnă, arătându-şi colţii neprietenoşi. Apoi, când doamna a plecat de lângă el, câinele nervos s-a răstit hămăind cu colţii neprietenoşi, spre altă persoană. Care s-a îndepărtat cum a putut. Şi tot aşa… La un moment dat, cam pe la Staţia Crişan, m-am uitat spre omul cu câinele în braţe şi am spus: De ce umbli cu javra în tramvai, nu vezi că e periculoasă? Omul cu câinele în braţe s-a supărat şi mi-a răspuns: Câinele meu nu e o javră. I-am dat şi eu o replică, pe măsură: Nu vorbeam cu tine, eu vorbeam cu câinele.

A fost a doua javră; vă las pe dvs. s-o depistaţi.

Era data de 22 februarie 2015, o duminică, n-am să uit prea curând această zi. Mă întoarceam acasă de la redacţie, era ceva peste orele 22,00. O seară ploioasă măcina mărunt şi enervant. Mă ţineam de o  umbrelă deschisă, să mă ude cât mai puţin materia lichidă şi rece ce curgea de sus. Între staţia Atrium (Autogara, mai altfel spus) şi UTA se întinde inutil şi dizgraţios spaţiul viran al fostei fabrici de mobilă. În acest spaţiu care se transformă pe zi ce trece într-un loc al pierzaniei, cresc boscheţi de pădure tânără, activează cu mult folos prostituate şi prostituaţi (adică prostituate cu penis), fazani, iepuri de câmp, şobolani şi, mai ales, haite de câini vagabonzi, întreţinuţi cu mâncare  şi cu te miri ce de către cumătre miloase şi de către gospodari cu suflet mare, mare…

Ei, bine, treceam prin dreptul acelui Spaţiu al Pustiului (cu care Primăria sunt sigur că are planuri mari şi… secrete), când deodată apare un dulău galben şi tare supărat pe mine, care se repede mârâind spre bieţii mei nădragi, compostându-i cu caninii. Am dat în el cu umbrela deschisă. A început să latre furios. Ca la o comandă au mai apărut  încă cinci-şase maidanezi, înconjurându-mă şi încercând să mă înhaţe de pantaloni. Am strigat la ei. Pe lângă mine treceau maşini înspre UTA. Deşi şoferii au văzut că sunt atacat de haită, nici unul n-a oprit… Am închis umbrela şi m-am apărat cu ea precum cu un baston. La un moment dat am luat-o la goană. Cred că era o haită cumsecade, plină de demnitate, căci văzându-mă laş, m-a lăsat în pace.

A doua zi, ajutat de un prieten, Neluţu-specialist în arme de autoapărare, m-am dus la un magazin de specialitate să-mi cumpăr un pistol. Am reuşit să-mi procur doar un spray paralizant. De atunci încoace n-am mai fost atacat, deci sprayul e intact. Şi mă bucur, întrucât nu câinii sunt de vină că umblă pe străzi, că sunt murdari şi nervoşi; era păcat să-i împroşc cu paralizante, câinii nu sunt javre. Câinii fac ceea ce ştiu ei mai bine: muşcă, dau din coadă, fac sluj şi execută comenzi  când e prieten cu omul…

Eu cred că adevăratele javre se află în instituţiile care sunt puse să asigure securitatea cetăţenilor, să găsească soluţii pentru eliberarea  străzilor oraşului de câinii vagabonzi. Şi n-o fac! Eu cred că cineva, unul anume, ar trebui să răspundă pentru faptul că străzile Aradului sunt burduşite cu cânii vagabonzi. Acel cineva există, iar dacă n-o face este o javră.

A fost a treia javră; vă las pe dvs. s-o depistaţi.

 

 

Recomandările redacției