Justiţia ca glumă proastă

0
211

Trăim în cea mai bună lume, dat fiind că lume mai bună ca a noastră nu există; o lume mai bună ca a noastră ar exista de-ar fi posibilă, dar nu-i posibilă fiindcă nu există, deci a noastră-i cea mai bună. În consecinţă, trăim în cea mai bună Românie, că de-ar fi fost posibilă o Românie mai bună ca asta, ea ar exista, dar nu există, deci asta e cea mai bună posibil. În concluzie, trăim cel mai bime (posibil),  în cea mai bună ţară posibil, din cea mai bună lume posibil, deci trăim cel mai bine posibil.

De-ar mai trăi şi-ar citi enunţurile astea, domnul Christian Wolf m-ar declara geniu şi mi-ar comanda statuie, iar domnul Voltaire mi-ar turna cerneala pe gît şi mi-ar da cu Candid de cap pînă m-ar vindeca de patima raţiunilor suficiente.

O fată deşteaptă, ajutoare de excavatorist pe-un excavator nou, i-a spus titularului de utilaj că agregatu-n cauză e rău. Excelent profesionist al manşelor dar sărăcuţ în spirit, excavatoristul a replicat că mastodontu-i bun, iar dovada era faptul că maşinăria nu se defectase niciodată. Frumoasa i-a explicat pe-ndelete că lucrurile bune se strică iar lucrurile rele nu, aşadar excavatorul acela era rău fiindcă nu se strica; de-ar fi fost bun, s-ar mai fi stricat şi el cîte-odată.

România de azi şi de toate zilele (de-un sfert de secol încoace), este cea din cele două enunţuri: perfectă pînă la imposibilitatea perfecţionării, şi inextricabilă, ca sistem, precum excavatorul din mintea fetei, orice-ai face şi oricît te-ai da cu burta de pămînt sau de ceasul morţii.

Mai deunăzi, justiţia noastră dragă, oarbă şi chioară, i-a condamnat la puşcărie pe Codruţ Sereş şi Zsolt Nagy, foşti miniştri într-un guvern emanat de-o majoritate parlamentară întemeiată pe-o „soluţie imorală” (citat din Traian Băsescu, artizanul „soluţiei”). Vina celor doi miniştri, „capul de acuzare”, a fost trădarea, faptă grea, reprobabilă, infamantă, sancţionată penal.

Mai demult, cu cîteva secole-n urmă (adică aproape ieri, că un veac-două nu-nseamnă mare lucru la scara istoriei!), pentru trădare (hainíre i se mai spunea), se reteza capul trădătorului (haínului). Astăzi însă, trădătorul dovedit ia 4 ani şi 8 luni sau doar 4 ani de pîrnaie. Dacă se-apucă să scrie-o carte-două-n temniţă, iese-n civilie într-un an şi patru luni (cît o cătănie din vremea adolescenţei mele întîrziate). Unde mai pui că puşcăriile de azi nu-s nici măcar cazarme, ci hoteluri de lux în toată legea, şi că priponiţii au drepturi la care cei din libertate, adică cinstiţii (proştii, cum ar veni), nu mai speră nici dacă le propteşti flinta-n tîmple şi le ordoni: „Speră, mă, că altfel dai de dracu’!”.

Aşadar Sereş şi Nagy, trădători dovediţi, s-au mutat în celule; primul pentru 4 ani şi 8 luni, cel de-al doilea pentru 4 ani. Cum spuneam, se vor apuca de scris cărţi, posibil manuale de trădare: „Cum să trădezi în trei paşi şi-o piruetă”, sau „Dreptul minoritarului la trădare – necesitate actuală în lupta contra discriminării etnice”. Noi vom face cozi să luăm autografe.

Că pedepsele date celor doi pentru trădare nu-s nici măcar cît cele pentru un viol neizbutit nu mai spun, că-i de rîsul curcilor.

Şi-atunci nu-s condamnările astea două o bătaie de joc la adresa noastră?

Şi-atunci nu-i totu-n ţara asta o glumă proastă?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.