Nu îmi aduc aminte să mă fi bucurat de prea multe ori în viaţa mea atunci când am avut de a face cu o isterie naţională. Foarte multă lume concentrată pe un singur subiect, pe care îl hiperbolizează, îl comentează pe toate părţile, îşi dau cu părerea, îl admiră (în cazul ăsta). Mă încântă să văd cum aniversarea a 140 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi reuşeşte să stârnească atât de multă mişcare, dinamism şi proiecte din partea unor compatrioţi mai degrabă resemnaţi şi ocupaţi parcă mai mult ca oricând doar de partea materială a lucrurilor. Ambasadele României de pretutindeni, administraţiile centrale şi locale, mediile academice şi elita intelectuală se întrec în a organiza tot felul de simpozioane, discuţii, proiecte sau recepţii dedicate uriaşului nostru artist.
Întotdeauna am considerat că Brâncuşi a fost privit oarecum în umbra marilor genii ale culturii româneşti. Notorietatea sa nu a fost niciodată asemenea lui Enescu ori Eminescu, deşi… Dacă e să privim lucrurile la rece observăm că oricât de mare este Eminescu, şi pe bună dreptate, şi oricât de multe ode îi alocăm noi ca români, poetul nostru naţional nu este recunoscut la adevărata sa valoare pe plan mondial. Aş îndrăzni chiar să spun că trece aproape neobservat în lirica universală. Sunt ferm convins însă că timpul o va rezolva şi pe asta, iar marele geniu al lui Eminescu va fi răsplătit cândva la adevărata sa valoare şi la nivel mondial. În ceea ce priveşte personalitatea lui Enescu, lucrurile stau cam la fel. La nivel naţional nu are comparaţie, nici un alt compozitor nu se poate ridica la valoarea sa. Lucrurile nu stau însă la fel, oricât de dureros este pentru noi ca români, în percepţia europeană a istoriei muzicii. Enescu este cunoscut afară, deşi a avut marea şansă de a locui în marile centre europene şi în special la Paris, mai mult ca un instrumentist şi dirijor de excepţie, nu însă şi din punct de vedere al creaţiei sale. În ceea ce priveşte arta sa componistică Enescu nu este la fel de apreciat, considerându-se drept umil rolul său în istoria muzicii.
La Brâncuşi lucrurile stau oarecum invers. Destul de anemice sunt aplauzele compatrioţilor săi în comparaţie cu cele de la nivel mondial. Brâncuşi este mai mare în afara ţării decât în România sa unde a tânjit să moară. Figură centrală în mişcarea artistică modernă, Brâncuşi este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea, fiind considerat de către Jean Cassou drept „unul din cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor”. Foarte mulţi artişti recunoscuţi la nivel mondial au susţinut cât de importantă a fost influenţa operei lui Brâncuşi asupra muncii lor. Sculpturile sale se remarcă prin eleganţa formei şi utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avangardei pariziene. Opera sa a influenţat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen, Brâncuşi fiind considerat un adevărat reformator.
